„Niște foto”
Cuvintele fotografie, fotograf, fotografic și a fotografia au intrat în limba română în secolul al XIX-lea, odată cu noile tehnici de fixare a imaginii, la destul de puțin timp după crearea în 1839 a termenului photograph de către britanicul John Herschel. Dicționarele noastre indică drept sursă a împrumutului lexical franceza, limba cu care româna avea pe atunci cele mai puternice contacte lingvistice și culturale; denumirile noii tehnici deveniseră însă rapid termeni internaționali și ofereau cam aceeași formă, provenită din compunerea elementelor grecești photo- și graph-. În 1871, dicționarul purist al lui Laurian și Massim nu exila cuvîntul fotografie, împreună cu familia lui lexicală, în glosarul străinismelor nerecomandabile, ci îl includea la locul potrivit (în forma adaptată grafic, la litera F). Autorii aplicau astfel un principiu enunțat în prefața dicționarului: cuvintele compuse din elemente grecești și latinești, cultural justificate, aveau dreptul de a intra în limbă, chiar dacă fuseseră preluate prin intermediul unei limbi moderne.
Cuvintele intraseră deja în limbă prin prezența și activitatea fotografilor vremii. O fotografie făcută de pe acoperișul Teatrului Național, reprodusă în volumul lui Emanuel Bădescu și Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári – fotograful Bucureștilor (2012), ne arată firma atelierului de pe Calea Victoriei, deschis pe la 1850: FOTO SZATMARY (poate, sugerează autorii volumului, cu inadvertențe de scriere a numelui apărute la retușare). Din păcate, marele dicționar academic (Dicționarul limbii române, coordonat de Sextil Pușcariu) nu era foarte interesat de neologisme, astfel că termenul fotografie este înregistrat, cu familia sa lexicală, fără prea multe informații istorice și fără identificarea celor mai vechi atestări. Micul dicționar academic (volumul II, 2002) suplinește destul de stîngaci aceste lipsuri, indicînd pentru cuvîntul fotografie o primă atestare din Bacovia, iar pentru fotograf una și mai tîrzie, din Sărmanul Klopștock, Feciorul lui Nenea Take Vameșul (1935). Cu multe decenii înainte, Carop Popp de Szathmári își făcea publicitate ca „pictor și fotograf al înălțimei sale Carol I, Domnitorul românilor”.
În multe limbi, din termenul tehnic care denumește atît tehnica de obținere a unei imagini, cît și imaginea, s-a creat prin trunchiere o formă mai scurtă, informală, dar treptat impusă în uzul curent, mai ales pentru a desemna imaginea fotografică: așa au apărut substantivul englezesc photo, substantivul feminin din franceză (photo), echivalentul lor din italiană (foto), substantivul neutru sau feminin din germană (Foto) etc. În română, trunchierea – spontană sau imitată după altă limbă – a întîrziat să apară. Cauza este dificultatea de a utiliza un substantiv invariabil, cu o finală atipică, într-o limbă care are nevoie de atașarea la finală a mărcilor de plural, de articulare și de caz. Forma foto, ca abreviere din fotografie, nu poate fi folosită decît nearticulată sau cu articol nehotărît (o foto, unei foto, niște foto, unor foto). Nu poate primi articol hotărît, ceea ce o exclude din foarte multe contexte ale comunicării uzuale. Ar fi fost posibilă teoretic o adaptare ca substantiv neutru, după modelul metrou, dar lucrul nu s-a întîmplat, pentru că ar fi presupus schimbarea genului gramatical, iar legătura cu femininul fotografie este puternică. Probabil că lipsa unei abrevieri de uz curent pentru fotografie a favorizat în română evoluția semantică a substantivului poză, care a căpătat pe lîngă sensul „postură adoptată pentru a fi fotografiat” și pe acela de „fotografie”. Poză, împrumut modern (tot din secolul al XIX-lea) din fr. pose, a devenit echivalentul colocvial al substantivului fotografie, cu sensul său concret.
Astăzi constatăm că poză nu a depășit bariera registrului stilistic: deși este folosit frecvent, nu e perceput de vorbitori ca termen standard. Limbajul presei, de exemplu, îl evită. În schimb, mai ales sub presiunea traducerilor din engleză, este tot mai mult folosită, în ciuda obstacolelor gramaticale, forma invariabilă foto. Aceasta funcționează frecvent ca adjectiv invariabil, postpus – aparat foto, imagine foto, ședință foto etc. –, dar este uneori utilizată și ca substantiv, de preferință în indicațiile telegrafice, eliptice: Foto în articol; Vezi foto. Putem însă întîlni și substantivul la singular, cu articol nehotărît: „A postat o foto în rochie de mireasă” (profm.ro); „Administraţia Prezidenţială a trucat o foto de la Summit-ul NATO” (recentnews.ro); „S. și A. într-o foto incredibilă” (tabu.ro). Chiar mai des apare, în comunicarea curentă, pluralul: „te mulțumești cu niște foto făcute cu telefonul mobil” (blog.f64.ro); „Niște foto m-ar ajuta și mai mult!” (alfaclub.ro), „Aș atașa niște foto dar nu știu cum!” (romedic.ro). Se poate observa cum nevoia de folosire articulată, pentru o entitate deja cunoscută, readuce forma fotografie în locul substantivului invariabil: „face niște foto super dar nu reușesc să descarc fotografiile din el” (emag.ro).
Dintre dicționarele actuale, doar DEXI a înregistrat substantivul foto, atît în uzul său adjectival, cît și ca substantiv. Noua ediție din DOOM va include adjectivul invariabil foto. Așa cum am văzut, absența flexiunii nu împiedică o oarecare circulație a formei, dar nici nu îi dă șansa de a înlocui total în uz cuvîntul standard fotografie și nici sinonimul său colocvial – poză.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
