Nevoia de nuanţe

"În halul în care ne aflăm acum, nu avem timp de nuanţe." Cine credeţi că este autorul acestei fraze? Probabil că vă vin în minte nume care înfioară hîrtia, personaje istorice renumite pentru radicalism, partizani ai guvernării în forţă, practicanţi ai pumnului în masă, copii ai cine ştie cărei revoluţii. Nici vobă. Fraza îi aparţine dlui Gabriel Liiceanu şi poate fi găsită în faimoasa scrisoare publică adresată dnei Mona Muscă. De obicei, îl ascult pe dl Liiceanu cu religiozitate. Mă număr printre admiratorii săi cei mai devotaţi. De data asta însă, m-am speriat. Nu doar pentru că eu, un spectator al filozofiei, cred că un filozof care părăseşte nuanţa se părăseşte pe sine, ci pentru că ducerea acestui gînd la ultimele sale consecinţe - lucru pe care, poate din cauza comoţiei, cred că dl Liiceanu nu l-a făcut - generează o ordine morală absurdă, cu care nu pot fi de acord. Întîi, o scurtă observaţie despre nuanţe, mai precis despre ce înseamnă nuanţele în judecarea unei relaţii pe care cineva a avut-o cu Securitatea şi cu fostul regim. Nuanţele nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decît circumstanţele în care cineva a ajuns să lucreze cu/pentru fosta putere comunistă, ca şi comportamentul său ulterior. Pînă şi în procesele penale, judecătorul este obligat să ţină cont de circumstanţele în care s-a săvîrşit infracţiunea, dar şi de comportamentul făptuitorului, înainte, în timpul şi după comiterea faptei. Aşa sînt regulile statului de drept. În dreptul penal, circumstanţele sînt de două feluri: atenuante şi agravante. Rostul lor este tocmai acela de a calibra cît mai precis sancţiunea, de a-l supune pe infractor tratamentului penal cel mai just cu putinţă, proporţional cu fapta pe care a comis-o, în concreteţea ei. Cred cu tărie că nici o judecată, nici măcar cea morală şi, cu atît mai mult, cea pe care o facem noi azi, nu este corectă, dacă nu ia în considerare circumstanţele. Acestea sînt, de fapt, nuanţele. Dacă vom judeca fără nuanţe, numai după ceea ce ne spun dosarele Securităţii şi, mai ales, numai după prezenţa sau absenţa unor probe certe: angajament, nume de cod, informări cu nume de cod etc., fără nici o altă nuanţă, vom ajunge la concluzii aberante. Tocmai lipsa de nuanţe duce la un rezultat pe care îl refuz: vinovaţii sînt Alexandru Paleologu şi Ştefan Augustin Doinaş, iar victimele Securităţii sînt Adrian Păunescu şi C.V. Tudor. Aşa scrie la dosare. Fără nuanţe. Fapte nude. Dnii Paleologu şi Doinaş au angajamente semnate, au informări date sub nume de cod. Dnii Tudor şi Păunescu nu au aşa ceva, dimpotrivă, ei ne aruncă zilnic în cap cu tone de dosare de urmărire. Şi chiar cred că nu au angajamente, pentru că genul lor de relaţie cu PCR depăşise faza delaţiunii oculte, era un amor viguros, pe faţă, în toată regula. În faţa acestei concluzii, ţip după nuanţe căci numai nuanţele mă pot duce spre adevărul moral al acelei lumi. În cazurile mai sus citate, trebuie să ies din dosarele Securităţii, din "fapte" şi să nuanţez puternic, tocmai pentru a obţine imaginea morală clară. Înţeleg însă pe deplin exasperarea celor care s-au săturat de nuanţe în România de azi. Nuanţarea perpetuă duce la diluare. Din cauza infinitelor nuanţe nu s-a făcut, la vremea ei, lustraţia, din cauza nuanţelor nu mai sînt vinovaţi de dictatura ceauşistă decît vreo 30 de morţi, din cauza nuanţelor nu mai discernem personajele dramei. Într-un peisaj al nuanţelor nu mai există figuri conturate, personaje, obiecte, acţiuni, ci spectre, naturi imprecise, pete de umbră şi culoare. În spaţiul lipsit de rigoare al nuanţei poţi, cu oarece talent retoric, să disculpi orice. Vei găsi un firicel de bine în orice monstru, vreun fior de umanitate va fi trecut prin orice suflet ticăloşit, o undă de demnitate o fi străbătut, rece, orice coloană vertebrală flexibilă ca trestia, iar după identificarea acelei unice secunde în biografia de decenii a ticălosului, e numai o chestie de retorică să-l cureţi complet, să schimbi perspectiva, să aşezi totul cu susul în jos. Necesară altfel, nuanţa poate fi periculoasă atunci cînd, în loc să regleze imaginea şi să rafineze cadrul, îl deformează, îl alterează, îl recreează. Nuanţa bine speculată retoric îi poate face scăpaţi pe adevăraţii vinovaţi, sînt de acord. Şi acest lucru se întîmplă în România de 16 de ani. Trăim sub abuzul nuanţei. Din acest punct de vedere, repet, exasperarea în faţa nuanţării infinite este de înţeles. Dar colaborarea cu Securitatea, o culpă uriaşă pentru care răspunderea trebuie să existe în orice condiţii, trebuie privită cu nuanţe tocmai pentru a evita răspunsuri moralmente aberante, precum cele citate de mine mai sus. Elaborarea judecăţii corecte în spectrul nuanţei cere, desigur, timp. Unii simt că nu îl mai avem, că trăim într-o urgenţă. Se tem, cred eu, de faptul că timpul la români are cu totul alt rost - aici, timpul curge mereu spre uitare şi nu spre dumirire. Dar, marasmul moral al României nu s-a declanşat ieri şi nici nu s-a precipitat în ultima vreme. De 16 ani orbecăim pe drumuri etice vagi, printre fiinţe care se recompun periodic ca într-un fel de lego sinistru, băltim într-un fel de echivoc fără speranţă. Societatea românească nu se află într-un pericol mai mare acum decît se afla acum doi sau trei ani (ba atunci mi se părea a fi într-un pericol mult mai mare) sau acum cinci ani sau acum zece ani. Deschiderea arhivelor Securităţii pare că a produs un puseu de tensiune arterială în corpul cetăţii (deşi, tare mă tem că, în afara unei subţiri categorii sociale care e activă din punct de vedere civic, nimeni nu priveşte cu intensitate problema) şi ni se pare că trăim vremuri măreţe, că a sunat ceasul irepetabil al unei mari împliniri. Nu e chiar aşa. De va fi venit vreodată, ceasul acela a trecut de mult. Oprirea abuzului de nuanţe nu se poate realiza prin eradicarea nuanţelor. Ele există şi lucrează acolo, în fapte, în împrejurări, în oameni, chiar dacă, prin ucaz, decidem să nu le mai vedem. În fond, nu e în chestie dacă avem sau nu nevoie de nuanţe. Avem tot timpul. Problema este aceea de a gestiona nuanţele cu onestitate şi răspundere, de a nu face albul negru şi negrul alb printr-o succesivă operaţiune de nuanţare.