Ne dăm cu izoleta pe pîrtie sau jucăm fotbal cu telefonul?

Ne dăm jos din vis şi jucăm în jocul etern al umanităţii, acela al trăitului cu frica în sîn, mereu sub cîte o ameninţare venind din cer sau din noroi. Meritul „lumii vechi“, asta în care trăim şi noi, a fost acela de a construi un model social şi economic non-conflictual, în care omul să fie tratat mai bine decît oricînd în istoria lui. Cei care au vrut să dărîme acest model au reuşit doar să destabilizeze zone reduse ale planetei, în cel mai bun caz să cutremure limitat Occidentul cu atentate şi crize din care societăţile şi-au revenit repede. Cel puţin în gestică şi business.

Modelul Europei pacificate a fost translatat la întreaga planetă, producînd bunăstare, smartphoane din ce în ce mai smart, vacanţe exotice şi o industrie a educaţiei universitare care frizează cinismul. Căpşuna de pe tort a fost sportul, iar moţul ei, fotbalul. Pace + bani = distracţie. Şi ne-am distrat, nene, pînă la a intra în extaz sau în depresie, în funcţie de un meci sau altul, ce derizoriu pare acum! Căpşuna de pe tort a devenit bomboana de pe… de pe raftul cu hîrtie igienică. Aia cu care în curînd vor jongla toţi marii jucători după ce vor termina cu de-acum celebrul sul ţinut în aer.

Sportul e un moft, o fiţă, cum s-ar zice azi. E termometrul de temperatură normală a omenirii. Şi dintr-o dată vedetele planetare au devenit oameni obişnuiţi şi trebuie să se obişnuiască. Ce pot face? Pot ajuta. Pot da exemplu. Pot fi folositori aşa cum alţii s-au dus la război între două curse cîştigate. Şi mai ales se pot gîndi cît de bine le era cînd credeau că le e rău. Ca noi toţi. Doar că ei cad de sus, precum bursele. Pînă acum nu ştiau că sînt asemenea barilului de ţiţei sau kilogramului de cacao. Şi nici atît.

Sportul e o marfă imaterială. O invenţie. Un miraj. E minunat şi derizoriu. Un circar hipnotic. Dar ce mult ne lipseşte!