Navigator pe Marea Neagră
O staţie meteo de Internet din Cehia îmi spune care e viteza vîntului în România. Ştie de Eforie, ştie cuvîntul "ploaie", ştie că poate aş vrea să cheltui 20 de euro pe an sau pe lună ca să-mi spună şi mai precis, mîine, înălţimea valului. E genul de business curajos pe care nu poţi decît să-l întîmpini cu întrebarea naţională: noi de ce nu ne-am gîndit la asta? N-avem timp, cel puţin noi, cei care ne trezim în zgomotul scotelor de la randă, bătute de vînt în catarg. Ne trezim la 3 dimineaţa, le strîngem, alunecăm pe corpul ud al bărcii (noaptea e rece şi umezeala se condensează pe plasticul cald), ne lovim şi nu înjurăm, pentru că nu e frumos, chiar dacă eşti marinar. Trece repede în somn, barca se leagănă în vîntul din sud şi adormim repede, în cabina de la prova, cu puţin mai mare decît portbagajul maşinii şi nici pe departe mai puţin claustrofobică. Contează puţin: lărgimea mării de peste zi compensează cazarea pe un corp în perpetuă mişcare, duşul cu motorul pornit, să nu consumi bateria, într-o cutiuţă şi mai mică, cu aer de toaletă de avion şi miros îmbietor, de alge proaspete, micul dejun din fructe reci şi biscuiţi umezi. Navighez de vreo doi ani pe Marea Neagră, însă abia de cîteva săptămîni am trecut pragul dintre pămîntean şi marinar. Scriu asta ştiind prea bine cît vor rîde marinarii adevăraţi, cu furtuni în CV şi deprinderea de a merge pe pereţii laterali ai vaporului, cînd uraganul îl înclină pînă aproape de răsturnare. Cu toate astea, există undeva o barieră, pe care o ridică o sprînceană de nor, la vreo 20 de kilometri de coastă: aceea cînd rămîi singur cu orizontul plat ca electrocardiograma unui proaspăt înecat. Momentul acela e de căutat; uscatul, plimbarea pentru priveliştile de pe mal, baia în larg, în apa clară şi rece: astea sînt detalii. Marea Neagră se consumă în cantităţi cosmice, dincolo de calea vapoarelor care ies din portul Constanţa, mai departe decît au chef delfinii să meargă şi chiar mai departe decît ajung miliardarii cu yachturi rapide, care se învîrt între Mangalia şi Eforie, pînă ameţesc fetele scumpe de pe vaporul şi mai scump. Marea Noastră n-are de fapt multe de arătat călătorului, nici prin binoclul vechi făcut la IOR Bucureşti, cu tentă patriotică roz. Văzută dinspre larg, coasta românească e un şes înţepat de vile şi ancorat în blocuri cu nume de hotel. Un continent obosit, care vine la întîlnirea cu marea, în loc de flori, cu buchete de oameni mulţi, care îndeasă micul în gură şi maneaua în ureche. Pentru ei, litoralul e partea corectă a lumii: ei vor uscatul concret, clar şi fix. Deasupra lor, ca pescăruşul după potop, se plimbă fără să se poată aşeza undeva misterul oriental al Dobrogei - pe care Ion Barbu ni l-a lăsat în cartea de română, ca o sticlă de şampanie desfăcută şi răsuflată între timp... Nu ai unde să te duci. La sud de Vama Veche începe pustietatea Bulgariei, ţară în care nu vezi pe nimeni, dar auzi mereu pe staţia de emisie-recepţie cîte un grănicer care îţi mai răsteşte o comandă. Actele la control! - aşa începe şi Balcicul, controlat de nişte băieţi cu elicoptere şi yachturi rapide, care măcar ştiu înţelesul cuvîntului "mătură". Pe mal e frumos, munţii îţi par familiari, ah, da, Cella Serghi a scris despre ei într-un roman pe care m-a forţat odată o prietenă să-l citesc. Fireşte, mai e castelul Reginei, bla, bla: nici asta nu e decît un semn, regal, de plecăciune în faţa unui stăpîn şi mai puternic: Pontul. Aici e mai albastru, cum le plăcea, sînt sigur, grecilor. Dar nu-i al tău: ceva din atitudinea autorităţilor faţă de navigatori îţi aduce aminte asta mereu: români, luaţi prova de pe Bulgaria! N-am de gînd: marea mea e un no-manâs-land. Nu-i al pazei de coastă şi nici al populaţiilor trecătoare care şi-au făcut acte pe ea. Gurganele, ridicăturile acelea blînde din toată Dobrogea, mormintele altor proprietari, îţi aduc aminte de asta, cînd le mai zăreşti pe mal. Sînt toţi, la panoul de onoare de la muzeu: şi-acolo, sper, ni se pregăteşte şi nouă un loc, la o mie de ani după naufragiu. Am deja inscripţia: Navigatori cu vele, circa 2000. Nu se cunosc motivele pentru care ieşeau pe mare în ambarcaţiuni de dimensiuni mici şi fără nici un fel de mărfuri...
