Natură moartă cu turişti vii

În vacanţa de anul acesta, am descoperit că există două tipuri de ţări: mici şi scumpe (cum spune şi clişeul românesc), şi mari şi imposibil de întreţinut. Ţara noastră intră cu mîndrie în a doua categorie. Sîntem, şi anul ăsta, cea mai mare rezervaţie de ambalaje, cotoare şi sticle goale din Europa. Cine are timp, după concediu, să treacă pe la UNESCO să ne înscrie. În rest, n-am nimic de adăugat faţă de ce am scris acum şapte ani. Schimbul de ulei în mijlocul naturii e o plăcere estivală pentru mulţi dintre turiştii noştri. Nu e de mirare: ce poate fi mai relaxant decît gestul cu care arunci în iarbă cele trei bidoane goale, filtrul uzat, precum şi cîrpa cu care te-ai şters pe mîini? Poate doar generozitatea cu care laşi la malul rîului de munte cutia de conserve de peşte în sos tomat, sticla de apă minerală ("Izvorul" la izvor trage...), precum şi scutecele folosite ale micuţului pe care l-ai scos din casă să-i arăţi frumuseţile ţării. Cîte şi cît mai sînt vizibile. Cu toate că orientarea a devenit mai uşoară: tot ce ai de făcut e să te ţii după muşte - ele te vor duce la cea mai apropiată atracţie turistică. Se ştie, la mijlocul sezonului, România pitorească e de fapt o hazna. Firesc, odată ce vacanţa înseamnă pentru mulţi posibilitatea de a-şi (satis)face nevoile în peisaj alpin, deluros, de cîmpie sau litoral. Şi nu sînt puţine aceste nevoi. Pe lîngă cele naturale, civilizaţia a adăugat tot felul de nimicuri absolut necesare digestiei, toaletei ori pur şi simplu ego-ului. Toate, perfect ambalate în cîteva straturi de plastic viu colorat care, estimează experţii, vor ajunge să înlocuiască florile, pietrele şi alte amănunte de peisaj, cam prin anul 2020. Nu că n-ar avea şi ele o valoare: după calitatea gunoiului din faţa stabilimentului poţi spune fără ezitare dacă îţi poţi permite să mănînci sau să tragi peste noapte acolo. Şi tot după indiciile răspîndite prin tot locul afli dacă nu cumva monumentul/staţiunea/cascada etc. a devenit prea populară pentru un portofel mai sofisticat. Astfel, ambalajele de croissant şi sticlele de bere ieftină indică un nivel nu mai ridicat de două stele: poţi fi sigur că micii sînt vechi, iar patul, rămas moştenire din epoca în care vigilenţa era mai preţuită decît odihna. La cealaltă extremă, cutiile de ciocolată cu alune (e un concern celebru, nu dau nume) şi ambalajele de apă plată te asigură că înăuntru nu scapi mai ieftin de 100 de mii, orice ai cere. Sau deja e jumătate de milion? Oricum ar fi, vacanţa în România a ajuns un şotron patriotic printre gunoaie. La originea răului, unii ar fi tentaţi să pună moştenirea unui Orient în care totul se face în doi peri, inclusiv curăţenia. Alţii ar veni cu ipoteza unei schizofrenii naţionale, în care gunoiul meu e curat, spre deosebire de gunoiul altuia, care nu poate fi decît proba mizeriei animale în care înţeleg să trăiască ăştia. Am avut odată o discuţie în Vama Veche cu o familie care, după un prînz îmbelşugat pe plajă, a strîns resturile şi le-a aruncat cîţiva metri mai departe - acolo unde erau şi alte gunoaie. Cînd i-am întrebat de ce o fac, mi-au dat răspunsul acela care ar cere palme, dacă n-ar fi de plîns: "Fiindcă şi alţii au aruncat aicea". Optimiştii ar putea spune că şi aici e o speranţă, odată ce, iată, pare a fi suficient să faci curat şi să-l prinzi pe cel care aruncă primul. Problema e că ambele sînt imposibile. În Ţara Românească, banii pentru curăţenie sînt cel mai adesea trecuţi la capitolul pierderi. De la săpunul din toalete şi pînă la efortul de a angaja un om care să dea cu mătura, grija pentru curăţenie e considerată neproductivă, un lux, dacă nu chiar un moft. În plus, dacă cianura aruncată în rîu mai riscă să omoare pe cîte cineva, pachetul de ţigări şi cutia de suc lăsate pe plajă nu vor ataca pe nimeni. Ce rost ar avea căutarea infractorului, om serios şi la casa lui, cu copii, nevastă şi chef de distracţie? Nici unul. Mai ales că şi aici folclorul urban se lipeşte ca un pansament pe egoul naţiunii. Ştiţi mitul acela: românii fac curat la ei acasă, însă nu sînt în stare să aibă grijă de spaţiul public. Cum s-ar spune, ei sînt nişte pro-capitalişti din naştere, care au manifestat 50 de ani împotriva comunismului aruncîndu-şi cu sete chiştoacele pe stradă. Luptători de gherilă ai dejecţiei care nu se mai pot opri din proteste. Sigur, la cît de săracă e ţara, putea fi şi mai rău, ar spune apărătorii valorilor naţionale, care ar fi în drept să adauge că unii orăşeni au dezvoltat nasuri prea sensibile. Aşa e - putea fi şi mai rău. La sărăcia din ţară, ar trebui să fie chiar o mîndrie că, din puţinul nostru, reuşim să facem atîta gunoi. (text apărut în Dilema nr. 442)