NATO, faţă în faţă cu sine

NATO este o organizaţie care îşi gestionează foarte greu succesul postbelic. Cînd a învins în războiul rece, a fost la doi paşi de desfiinţare. Apoi, sub elanul neaşteptat al esticilor fost comunişti, a regăsit un suflu nou şi a început să-şi regîndească misiunea. Dar, exact cînd proba de foc a venit - mă refer la războiul din Irak şi, acum, la cel din Afganistan - NATO pare că este o organizaţie obeză şi prudentă. Este, încă, cea mai puternică alianţă militară a lumii. Dar asta datorită Statelor Unite. Altfel, ar fi un urs mare şi sfătos. Înainte de Summit-ul bucureştean, NATO are probleme serioase, care erodează Alianţa. Fie că vor face obiectul unor discuţii (asta înseamnă, cel puţin, că aceste probleme sînt recunoscute ca atare) sau al unor decizii (asta înseamnă că vor fi şi rezolvate, ceea ce este totuşi o proiecţie mult prea optimistă), fie că nu se vor regăsi deloc în discuţii (asta e cel mai probabil!), aceste probleme interne există şi sînt, pentru un ochi antrenat, evidente. Eu sînt pesimist în privinţa abordării serioase a acestor teme, pentru că ele sînt de natură filozofică (dacă admitem că fiecare organizaţie internaţională are o filozofie proprie) şi am impresia că nimeni nu vrea să discute despre fundamentele organizaţiei tocmai acum. Summit-ul NATO devine din ce în ce mai festivist şi din ce în ce mai puţin un prilej al deciziilor istorice. Iar vremurile noastre mi se par tot mai puţin propice festivismului şi tot mai în nevoie de acţiuni politico-militare ample, coerente şi robuste. Este vremea asumării riscurilor şi noi avem lideri tot mai puţin dispuşi să facă aşa ceva. După părerea mea, cea mai serioasă problemă cu care se confruntă NATO acum este slăbirea încrederii reciproce între aliaţi. Forţa centripetă a NATO este faimosul articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic: "Părţile sînt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sînt de acord că, în cazul în care un asemenea atac survine, fiecare dintre ele, în exerciţiul dreptului individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta Partea sau Părţile atacate astfel, prin luarea, singură sau împreună cu alte Părţi, a acelor măsuri care se vor dovedi necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii spaţiului Nord-Atlantic". Noile democraţii est-europene au dorit cu pasiune aderarea la NATO şi pentru că aşa puteau marca limpede evoluţia lor spre democraţie, dar şi pentru că intrau într-un asemenea aranjament de securitate cu ţări precum SUA sau Marea Britanie. În plus, nevoia de distanţă faţă de Rusia a jucat un rol important. Ei bine, impresia oricărui observator cît de cît avizat este că scade semnificativ încrederea membrilor NATO în acest articol. E tot mai puţin probabil ca Germania sau Franţa să reacţioneze militar în cazul în care Turcia este atacată, de pildă. Este elocvent episodul (de care puţini îşi mai aduc aminte şi, poate, e bine să fie aşa, pentru că este unul dintre cele mai ruşinoase din istoria Alianţei) petrecut în februarie 2003, cînd cererea Turciei întemeiată pe art. 4 a fost tratată cu răceală de Chirac şi Schroeder, prea ocupaţi cu subminarea acţiunilor americane ca să priceapă miza profundă pe care cererea Turciei o avea pentru coeziunea Alianţei. Este la fel de puţin probabil ca, de pildă, Canada să-şi arunce militarii într-o luptă, să zicem, pentru Macedonia, viitor membru. Mai mult, experienţa de după 11 septembrie ne arată că ţări cu uriaş potenţial militar se ţin deoparte cînd e vorba de angajamentul serios în acţiuni combatante (Canada, Germania sau Italia, de pildă). Pe de altă parte, principala forţă militară a lumii, SUA, au dovedit că pot alcătui rapid o "coaliţie de voinţă", cel puţin la fel de impresionantă precum cea nord-atlantică, aducînd alături, pe lîngă Marea Britanie, ţări precum Polonia, Japonia, Australia sau Coreea de Sud. Nu e de mirare că SUA şi Marea Britanie vor un NATO global, în vreme ce europenii de pe continent vor un NATO restrîns la spaţiul său clasic (Europa şi America de Nord) pentru a lăsa loc de manifestare globală, inclusiv din punctul de vedere al competiţiei strategico-militare, Uniunii Europene. Această slăbire a încrederii are, cred, două cauze evidente. Prima este lărgirea exagerată. E limpede că, după intrarea României şi Bulgariei, uşa NATO trebuia să se închidă pentru o anumită perioadă. Şi aşa, digestia e grea. De curînd, militari de rang înalt din anumite ţări ale "vechiului" NATO acuzau un membru mai nou că "tot ce vorbim între noi ajunge imediat la Moscova". A fost necesară intervenţia imediată a liderilor politici din ţările respective pentru ca NATO să nu se gripeze în prag de Summit. Se demonstrează încă o dată cît de nefericită este mentalitatea după care succesul unei organizaţii se dovedeşte direct prin mărirea continuă a numărului membrilor. Un delir cantitativ a pus stăpînire pe judecata politică occidentală. "Cu cît sîntem mai mulţi (e cazul NATO, dar şi al UE), cu atît sîntem mai puternici" - par a spune liderii euro-americani. Pînă şi un copil ştie că acest enunţ nu este, cu necesitate, adevărat. Ce folos are NATO, de pildă, dacă forţe militare absolut insignifiante, precum cele ale Albaniei sau Macedoniei, devin, de mîine, parte a Alianţei? E greu de făcut o pledoarie în acest sens. Pe de altă parte, se spune că a fi membru NATO este o garanţie de pace şi stabilitate. Fetişizarea calităţii de membru NATO mă uimeşte! Pe vremea candidaturii României, se cerea ca o ţară să fie stabilă şi democratică pentru a deveni membru. Acum, devine membru ca să ajungă stabilă şi democratică. Ideea că stabilitatea în Balcani se obţine prin aruncarea "cuverturii" NATO peste tot locul e o greşeală enormă. Adică, oricine capătă insigna NATO pe piept se cuminţeşte şi obţine, deodată, un fel de imunitate. Cît de naiv trebuie să fii să gîndeşti aşa ceva, mai ales în contextul actual al Balcanilor? Mie mi se pare foarte posibil ca noii membri, dobîndind calitatea foarte uşor, să nu priceapă exact responsabilitatea pe care o presupune. Nu elaborez mai mult în această privinţă. Dar nu e greu de imaginat un nou stat NATO care devine extrem de agresiv cu un vecin de multă vreme inamic, mizînd anume că acel vecin nu va riposta pentru că astfel, declanşînd mecanismele articolelor 4 şi 5, va atrage împotriva sa întregul NATO. Mai pe şleau, mi-e teamă ca intrarea unora în NATO să nu fie percepută de aceştia ca o achiziţie de muşchi în bătaia fără de sfîrşit din Balcani.