Mutări banale

Un titlu jurnalistic recent – „Vreţi să vă mutaţi din România?“ – poate suna destul de surprinzător pentru cititorii mai în vîrstă, cărora le trezeşte amintiri complicate. Cuvîntul-cheie este aici verbul a se muta. Acesta e folosit în mod curent pentru schimbarea locuinţei (sau, mai rar, a locului de muncă), aşa cum se vede din folosirea sa absolută, fără alte precizări spaţiale, fără indicarea punctului de pornire sau a destinaţiei: X s-a mutat, adică „nu mai locuieşte (sau nu mai lucrează) aici“. Definiţiile de dicţionar nu precizează limite spaţiale ale deplasării; utilizarea verbului a se muta pentru schimbarea domiciliului într-o altă ţară decît cea de origine nu era însă deloc uzuală, pînă de curînd.

Extinderea actuală a uzului este, desigur, un efect al percepţiei diferite, mult mai relaxate, a graniţelor, ceea ce contrastează cu amintirile celor care au trăit în perioada comunistă. Verbele semnificative pentru acea perioadă sînt a fugi şi a rămîne. Acestea puteau fi folosite absolut, situaţie în care se actualiza (în funcţie de context) sensul părăsirii ţării: X a fugit, Y a rămas. Cele două verbe diferă prin faptul că primul poate fi orientat atît spre locul de pornire (a fugi din…), cît şi către cel de destinaţie (a fugi în…), pe cînd a rămîne presupune doar ţinta (a rămas în…). Cele două verbe corespundeau unor scenarii diferite: prototipic, cineva fugea trecînd ilegal graniţa, cu mari riscuri, în vreme ce rămînerea presupunea o ocazie de călătorie în străinătate, de unde respectivul nu se mai întorcea. De multe ori, totuşi, diferenţa nu mai conta şi verbele deveneau echivalente. Existau şi alte deosebiri între cele două verbe, provenind mai ales din faptul că a fugi era mai apropiat de perspectiva oficială a regimului. Cei plecaţi din ţară erau denumiţi fugari, cuvînt pe care îl regăsim frecvent în documente din arhivele CNSAS. În rapoartele Securităţii se vorbea de „munca de urmărire a fugarilor“, de „fugari, stabiliţi în SUA“, de persoane care „sînt în atenția noastră, avînd rude fugari“ etc. Cuvîntul era folosit de reprezentanţii regimului ca etichetă negativă, implicînd vinovăţia şi starea de inferioritate a cuiva; din cealaltă perspectivă, cuvîntul reconfirma statutul de închisoare pe care îl căpătase ţara în regimul totalitar.

Fugiţii apar într-un joc de cuvinte din epocă, bazat pe modificarea glumeaţă a expresiei populare a da bir cu fugiţii: „Regman (care e un mare calamburgiu) zice: «Nego bea Bier cu fugiţii»“ (I.D. Sîrbu, Traversarea cortinei). Ambiguitatea verbului a fugi producea aluzia comică dintr-o caricatură a lui Mihai Stănescu, în care erau reprezentaţi doi pensionari pe o bancă în parc, unul spunînd  – cu aparentă referire la un ins care face jogging: „Eu nu-i înţeleg p-ăştia care fug – cred că nu sînt sănătoşi“. Aluzia funcţiona subversiv în epocă pentru că de fapt tema fugarilor, invocată constant în referatele interne ale Securităţii şi în notele informative, era tabu în spaţiul public.

Şi de verbul a rămîne se lega un joc de cuvinte de circulaţie orală şi subversivă, potrivit căruia cei care nu rămîneau (în străinătate) ar fi trebuit numiţi nu întorşi (în ţară), ci înapoiaţi.

Alegerea termenilor pentru a descrie actul pe atunci grav, dificil şi aparent definitiv al plecării din ţară se poate urmări în pasionantul volum de corespondenţă între Matei Călinescu şi Ion Vianu (Scrisori din exil. Corespondenţă inedită, 2019). Cei doi intelectuali îşi trimit, în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, scrisori dense, adesea dramatice şi totdeauna impecabile stilistic, în care vorbesc, printre altele, despre planurile de emigrare şi ezitările unor prieteni comuni. Regăsim în scrisori cuvintele neutre – a pleca, a veni, a emigra –, dar mai ales verbul a rămîne, al cărui sens specific epocii e indicat prin punerea între ghilimele: „I-am sugerat deci să «rămîn㻓 (p. 62); „soţul ei, arhitect, a «rămas» acum un an“ (p. 166); „A «rămas»!“ (p. 238) etc.

După 1989, s-a folosit, simplu, mai ales verbul a pleca, al cărui participiu îi desemnează curent pe „românii plecaţi în străinătate“. În acelaşi timp, termenii emigraţie (preferat de autorităţile comuniste, în rapoartele interne – „în cadrul acţiunii de atragere a emigraţiei române pe poziţii loiale, a fost luat în preocupare (…), în vederea influenţării pozitive“) şi exil au fost înlocuiţi treptat de noua realitate a diasporei.

Revenind la verbul a se muta, constatăm că acesta este destul de des folosit în publicistica actuală, pentru a descrie pur şi simplu situaţia în care persoanele aleg să-şi stabilească domiciliul sau reşedinţa în altă ţară, aşa cum s-ar muta dintr-un cartier în altul: „Alina s-a mutat din România în Olanda“ (facebook.com); „De ce s‑a mutat din România şi ce spune despre Delia și Smiley?!“ (ciao.ro); „Mihai M. s‑a mutat din România împreună cu familia“ (adevarul.ro) etc. Mai ciudată mi se pare alegerea verbului (ca simplă traducere a englezescului to move) pentru a descrie situaţii din trecut, proiectînd asupra lor libertatea de mişcare de astăzi: „Andrei Codrescu s-a mutat din România în SUA în 1966“ (prezentarea autorilor, într-o carte publicată de Fundaţia Eidos, text preluat de mai multe librării şi magazine online).