Mulți sportivi ucraineni luptă deja pe front. Unii au și murit.
Observ că întrebările au ajuns să trăiască pitite în afirmaţii, precum oamenii în adăposturi ori speranţa în vorbe de umplut timpul şi spaimele. Viaţa merge mai departe, obişnuim să spunem. Ce poliţă de asigurare fără acoperire! La graniţele noastre, viaţa nu mai merge nicăieri. În ciuda milioanelor de refugiaţi, viaţa a fost suspendată în aşteptarea unui fel sau altuia de moarte. Sportivii mor, da, în lupte, şi ce tragic e, ce prostie şi cît de zevzec sună afirmaţia acum de nerostit „şi-au dat viaţa pe teren”! Figuratul şi figuranţii. Propun ca această formulă să fie izgonită din comentarii, alungată în Siberia, acolo unde zac oasele tuturor glumeţilor din ultima sută de ani de domnie a Răului sub toate măştile sale. Şi încă numărăm.
Sportivii ucraineni au murit încercînd să fugă de moarte, au murit în locuinţa lor sau într-un tanc. Au murit în ţara lor imperfectă, dar a lor, pe care unii cretini mioritici vor să o demonizeze chiar şi acum. Dar nu, despre asta chiar nu vreau să vorbesc... E o asemenea noapte a minţii că nici nu mai ştii unde e gura şi unde e curuʼ pe care, dacă nu eşti în Rusia, nu ţi-l bate nimeni, orice tîmpenie ai spune. Nu toţi sportivii luptă cu arma în mînă, ceea ce nu înseamnă că viaţa le este cruţată. Zincenko de la Manchester City spune că plînge din senin cînd conduce, cînd mănîncă ori cînd deschide televizorul. Pe Burlacenko, handbalista de la Baia Mare, a apucat-o şuvoiul chiar înainte de finalul unui meci. Iarmolenko, jucătorul lui West Ham, înscrie golul victoriei şi se prăbuşeşte în lacrimi. Acestea sînt morţile pe care sportivii ucraineni le trăiesc în fiecare zi. Oroarea de a-şi vedea ţara sfărîmată, ruşinea de a fi departe, groaza de a nu mai avea unde să se întoarcă, spaima atroce pentru cei dragi. „În fiecare dimineaţă cînd mă trezesc nu ştiu dacă mai am familie sau nu”, spune jucătoarea de tenis Marta Kostiuk. Ei, cu toţii, trăiesc în fiecare clipă pe marginea abisului acestei întrebări: de ce? De ce?! Am crezut că întrebarea secolului, a secolului ororii care a început în 1917, fusese eradicată. Că întrebarea dinaintea morţii în camerele de gazare, din fracţiunea de secundă precedînd glonţul în ceafă, întrebarea învîrtindu-se în buclă precum tamburul cu rugăciuni tibetan în vagoanele de vite umane care se îndreptau spre Gulag fusese trimisă în cartea neagră a inumanităţii.
Sportivi au murit în războaie de cînd e sportul. Azi ei mor nu doar de bombe, ci şi de sugerea înapoi în infernurile istoriei, de întoarcerea în locurile demonice pe care le credeau, le credeam cu toţii îngropate sub fundul oceanului omenirii. Aceasta e moartea de fiecare clipă a unor oameni care trăiesc şi luptă pentru o victorie pe un teren ştiind că mulţi dintre compatrioţii lor se luptă şi mor pe un pămînt însîngerat. Pămîntul lor. Ce alint copilăresc pare sportul, acum, pentru noi ceilalţi!
