Muguri de pin

Cînd se risipi norul de praf ridicat de Mercedes-ul chituit şi revopsit care alergase în trombă pe uliţa pietruită, întreaga suflare a satului îl putu vedea pe Marcel cum descinde ca un rege, cu o maşină de plastic cu pedale la subţioară. Fiica lui, Ioana, de numai trei ani, alergă înaintea lui, fericită să-şi revadă tatăl, dar şi să-şi ia în primire cadoul pe care îl aştepta de multişor. Marcel avea haine bune şi un zîmbet de învingător, iar valiza neagră care lăsa dîre în colb sugera profesionalism şi bunăstare. Era clar: plecase la muncă în străinătate şi se ajunsese! De altfel, familia extinsă, adunată laolaltă în acea dimineață frumoasă, asculta cu nesaţ isprăvile lui Marcel care, împreună cu alţi cinci băieţi din satele învecinate, plecase tocmai în Portugalia, unde mersese vestea că se cîştigau şi 100 de euro pe zi, dacă nu întorceai spatele muncii. Iar Marcel, tînăr şi voinic, anunţase la plecare că el va munci cît să cîştige 150, cel puţin. I-am lăsat fericiţi, în timp ce o vecină dădea fuga la magazin să cumpere carne pentru grătar.

Peste o săptămînă, cînd am revenit în sat, l-am găsit pe Marcel trist, cu ochii în lacrimi. L-am rugat să-mi spună ce se întîmplase, iar el a început povestea, cu vocea sugrumată de plîns. Acum cinci luni, la sfîrşit de ianuarie, trecuseră prin sat băieţi care lucraseră în Portugalia, la cules de muguri de pin, şi cîştigaseră o groază de bani. Îi făceau evantai, îi răsfirau. Unul acoperise toată masa cu bancnote de euro, adevărate, uzate şi uşor mototolite. Aveau să stea o săptămînă, apoi să pornească din nou. Marcel plecase cu ei, cu o companie de transport rutier. Drumul fusese lung, ce‑i drept, dar el visase cu ochii deschişi la banii pe care avea să-i cîştige, ca să-şi repare casa în care locuia împreună cu părinţii, fraţii, bunicii şi copilul, opt suflete în doar două camere şi un mic hol, unde fusese prispa şi unde acum găteau pe o plită electrică. Traversase Europa, dar nu cunoştea toate ţările prin care trecuse, pentru că nu ştia să citească. Dar văzuse oraşe diferite, cu case cînd mai joase, cînd mai ascuţite, văzuse clădiri impunătoare şi cîmpuri nesfîrşite.

După cîteva zile, au ajuns într-o autogară, unde îi aştepta fermierul. Au intrat cu toţii într-o dubă de marfă, fără geamuri, şi au călătorit trei ore care li s-au părut extrem de lungi, pentru că nu aveai la ce privi şi, în ultima parte, duba îi hurducase îngrozitor. În cele din urmă, maşina s-a oprit şi șoferul a deschis portiera, eliberîndu-i. Clădirea fermei era simplă, chiar sărăcăcioasă. În curte mai erau un depozit şi un hambar, în care gazda le instalase nişte priciuri cu saltele. În afara celor trei construcţii, nu se mai vedea decît un deal pleşuv, strabătut de drumul pe care veniseră, şi un versant cu pini, în partea cealaltă. Ploua, aşa că au intrat repede să se usuce.

În hambar era frig şi umed, dar băieţii erau învăţaţi cu asprimea iernii şi prea bucuroşi că ajunseseră pentru a lua seama la confort. În urma lor intră stăpînul fermei, însoţit de un român, care le traduse regulile: aveau să muncească şi, la sfîrşitul zilei, pe cantitatea de muguri de pini culeasă urmau să primească bani, din care se scădeau 25 de euro, cazare şi masă pentru o zi.  Apoi românul plecă şi rămaseră doar ei şi fermierul, cu nevasta lui.

A doua zi ploua şi mai tare, dar tinerii porniră la cules. Tehnica era simplă: trebuia să te caţeri în pin şi să culegi mugurii într-o cutie de conserve legată cu o sfoară la brîu. Singura problemă era că mugurii cresc la pin exact în vîrful ramurii, iar scoarţa devenise lucioasă şi alunecoasă de la ploaie. Randamentul culesului era slab, iar în a doua parte a zilei, de oboseală, au început să mai şi cadă din copaci. Unul şi-a luxat umărul, iar altul a scăpat mai uşor, cu o entorsă la gleznă, de la căzătură. La sfîrşitul zilei, au rămas cu cinci euro. Situaţia s-a repetat în următoarele zile, uneori februarie este foarte ploios în zona deluroasă din nordul Portugaliei… După două săptămîni de suferinţă, în care unii au răcit, alţii au căzut, tinerii s-au dus la fermier să-l roage să-i ducă la autogară, dar acesta nici nu vru să audă. Atunci băieţii fugiră pe drum, pînă la cel mai apropiat sat, numai că, de aici, drumul se bifurca în nenumărate alte drumuri, iar ei nu ştiau să citească sau să afle încotro să o ia. Atunci simțiră, cu toții, groază. Groaza de a nu te putea întoarce acasă, deși ești liber. Se întoarseră, plouaţi, obosiţi şi lefteri, la fermă, unde stăpînul casei le rîse în nas. După alte două săptămîni, soarele tot nu s-a arătat. Băieţii l-au implorat pe fermier, au căzut în genunchi şi au plîns, iar acesta s-a înmuiat şi a acceptat să-i ducă la autogară, contra unei taxe de transport piperate. La intrarea în ţară, la Oradea, Marcel şi-a vîndut telefonul ca să cumpere hainele, valiza şi maşinuţa de la un magazin second-hand.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: clicksanatate.ro