Mucles şi la toamnă!

Ideea aia revoluţionară conform căreia capul plecat nu e tăiat de sabie este superpopulară în sistemul administraţiei publice. Am de multe ori impresia că mulţi şefi din ministere cară cu ei nişte săbii care au exact aceeaşi caracteristică precum capacităţile profesionale: sînt invizibile. Este adevărat şi faptul că o bună parte din ceea ce se întîmplă în sistem pare să fie bazată pe decizii luate de oameni care fie nu mai au, fie nu au avut nicicînd cap. Sau care îşi folosesc capul ca aparat de susţinere – un fel de balon cald care îi ajută la mersul biped.

Ritmul de muncă pentru cei care îşi doresc să muncească este infernal şi adesea „decapitarea“ se întîmplă oarecum firesc, datorită lipsei de timp pentru a mai putea gîndi dacă ce faci este util sau eficient. Nu de alta, dar dacă poţi să faci ceva, cam toată lumea îţi dă de lucru, că trebuie cumva să meargă şi leafa lor, şi campionatele alea de Solitaire şi download-uri nu se cîştigă aşa simplu.

Dar nu despre ei este vorba aici, ci despre o bună parte a celorlalţi „decizători“ şi „decizătorete“, care sînt lăsaţi în ministere ca păstrători ai tradiţiei incompetenţei şi corupţiei sistemice. Oameni care raportează la foştii şefi înregimentaţi în partidele politice. Oameni care ştiu cum înfloreşte un proiect şi cum răsare un parandărăt. Cum se dă o consultanţă şi cum se face o angajare cu dedicaţie. Care ştiu cum să ameninţe elegant şi să oprească orice iniţiativă care ar putea să transparentizeze sau să profesionalizeze sistemul.

Dar să fiu un pic mai concret.

Presupunem că eşti un/o televizist(ă) cu vînă, care înfierează cu indignare corupţiunea şi lipsa de moraliciune a politicului. Ca tine sînt mulţi şi banii prin televiziuni s-au cam rărit de cînd cu DNA-ul, slăvit fie numele său.

Antrenat în arta pupatului în cur şi a înfierării revoluţionare, ai dovedit, pe parcursul cîtorva ani, sau – poate – luni, că eşti folositor unui partid sau unui serviciu. Ai şcoala cea bună a lui Oprea, doctorate procopsite – făcute sau copiate de alţii – şi/sau rudele potrivite. Ştii cum se dau şi se primesc banii „politicului“ în televiziuni şi eşti îndeajuns de sociopat încît să te tîrăşti prin căcat şi să pretinzi că aşa miroase ultimul parfum Dior. În mod firesc, vei fi angajat la cabinetul unui ministru pe care l-ai „moderat“ pozitiv în timpul carierei. În curînd, va apărea un post permanent de funcţionar public (practic, vei fi imposibil de concediat) în minister, care – culmea! –, este croit exact pe résumé-ul tău. Résumé care nu are nici o legătură cu ministerul. Regulamentele concursurilor permit asta, că doar oamenii ăia care au condus şi au mînărit nu au stat degeaba şi le-au schimbat în aşa fel încît să se poată. Cum subiectele nu trebuie făcute în aceeaşi zi (doar dosarul), se va întîmpla să înveţi exact ceea ce trebuie. Şi chiar dacă eşti îndeajuns de tîmpit sau de leneş încît să nu fii în stare să faci asta, comisia care corectează este tot din minister, şi doar nu o să fie nebună să vină împotriva ministrului şi să rişte funcţionarii din comisie o detaşare sau o desfiinţare a postului.

Imediat după ce ai trecut concursul, te vei suspenda din poziţia de funcţionar public, mai prost plătită, şi vei reveni pe salariul barosan de consilier. Dacă se schimbă ministrul, dar este de la acelaşi partid, mai faci încă o dată, repede, rocada consilier – funcţionar public, dar scopul este să revii în poziţia bănoasă de consilier. Salariul de consilier poate, de multe ori, să fie mai mare decît al secretarului de stat. În momentul în care se împut lucrurile, vor apărea brusc nişte posturi în străinătate. Posturi care sînt plătite undeva între 2800 şi 4500 de euro. Pe lună.

În trecut, era obligatoriu ca posturile să poată fi ocupate de oameni care vorbeau limba ţării în care se duceau, plus o altă limbă de circulaţie internaţională. Asta a fost considerată o jignire asupra capacităţilor de a se descurca a pilelor politice şi acuşi poţi să „ştii“ orice limbă străină. Nu contează că nu ştii, de exemplu, araba, şi nici engleza. Avem brusc nevoie de cineva în zona arabă, care să rezolve problemele de muncă ale românilor de acolo, trimitem pe cineva care nu are nici în clin, nici în mînecă cu cele două limbi. Important e ca limba alesului să fie potrivită fundului ministrului sau al altor mahări din partide, şi să fie încă bine conectat la televiziunile aservite partidului.

În ministerul nostru există cîteva minuni de acest fel. Oameni care au experienţa absolut minimală în minister (trei zile este un exemplu concret) şi care sînt trimişi pe posturile supercălduţe din străinătate. Sau oameni care fac numai asta de cînd şi-au început „cariera“, fără să mai treacă prin minister. În trecut, era obligatorie experienţa în minister. Nu mai este.

Am descoperit o minune şi cînd lucram la Guvern. O angajată pe care nu o mai văzuse nimeni de multe luni de zile pe la serviciu, dar care continua să îşi încaseze banii. Cînd am întrebat cum este posibil, funcţionarii publici de acolo mi-au spus că are pile foarte puternice la televiziune şi că ar fi mai bine să îmi văd de treabă. În mod straniu, şi-a prezentat demisia în ziua următoare şi, la cîteva zile de la descoperirea mea, doamna în cauză primea unul dintre cele mai importante premii ale societăţii civile.

Dar să revin la minister.

O bună parte – dacă nu majoritatea locurilor scoase la concurs pentru străinătate – revin consilierilor miniştrilor, şi nu oamenilor care au experienţă în minister. Contractele lor sînt pe trei sau patru ani. Timp îndeajuns încît să se liniştească lucrurile şi să poţi reveni la postul călduţ din care te-ai suspendat, sau să îţi poată fi reînnoit mandatul în altă ţară.

Este dureroasă interdependenţa creată. Practic, foarte multă lume din ministere ştie exact ce se întîmplă şi cum se întîmplă, dar nu poate vorbi. Pentru că, fie au fost şi ei implicaţi în comisii mînărite, fie au nevoie să promoveze, şi asta cred ei nu se poate face decît dacă taci şi înghiţi, fie le este frică de tartorii din sistem sau de influenţa mai mult sau mai puţin imaginată a Serviciilor.

Cum distrugerea sau construirea imaginii oamenilor este – se pare – singura calificare a unora dintre jurnaliştii de la majoritatea televiziunilor aservite partidelor, frica nu este deloc iraţională.

Frica asta paralizează sistemul. Paralizează reforma. Le permite cîtorva oameni din partide să îşi păstreze controlul asupra ministerelor, chiar şi în momentul în care ei nu sînt la putere, ci doar la televizor. Permite aceloraşi oameni să fie convingători cînd ameninţă că vor reveni la putere şi vor „pune lucrurile la punct“. În plus, regulamentele sînt gîndite în aşa fel încît să fie foarte greu de schimbat de către un decident nepolitic. Speriaţi de faptul că eu, un tehnocrat care mai şi scrie la Dilema veche, a început să afle ceea ce se întîmplă în sistem, ameninţarea „ăştia pleacă, dar din toamnă lucrurile revin la normal“ a devenit „populară“ în minister.

Sper că ceea ce scriu eu să facă revenirea la „normal“ cît mai dificilă.