Moștenirea tragică a lui Gorbaciov
Mihail Gorbaciov, ultimul conducător al Uniunii Sovietice, a fost înmormîntat luna trecută la cimitirul Novodevicii din Moscova, alături de soția sa Raisa și aproape de un coleg, conducătorul sovietic Nikita Hrușciov. Faptul că președintele rus Vladimir Putin nu a participat la funeralii nu a mirat pe nimeni. Novodevicii e, de fapt, cimitirul în care odihnesc liderii sovietici care „au dat greș”.
Ireverența lui Putin mi-a amintit de o conversație pe care am purtat-o cu douăzeci de ani în urmă, în timpul unei plimbări la miez de noapte prin Piața Roșie. L-am întrebat într-o doară pe ofițerul de serviciu postat în fața Mausoleului lui Lenin cine se afla îngropat în necropola sovietică din spatele său; s-a oferit să îmi arate. Înăuntru, am văzut o serie de morminte și de stele funerare ale liderilor sovietici: de la Stalin la Leonid Brejnev, Aleksei Kosîghin și Iuri Andropov. Ultima stelă nu purta nici un nume. „E pentru Gorbaciov, presupun?” – am întrebat eu. „Nu, locul său e la Washington” – mi-a răspuns ofițerul.
În mod ironic, Gorbaciov a fost eroizat în Vest pentru a fi realizat ceva ce nu și-a propus niciodată: să pună capăt Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990, dar cei mai mulți ruși îl văd ca pe un trădător. Tentativa sa nefastă de a reintra în politică, cu prilejul alegerilor prezidențiale din 1996, i-a adus doar 0,5% din voturi.
În Rusia, Gorbaciov rămîne un personaj detestat. Un sondaj făcut în 2012 de Centrul Rus de Cercetare a Opiniei Publice (VTsIOM ), o agenție de stat, a arătat că Gorbaciov a fost cel mai nepopular dintre toți liderii ruși. Potrivit unui sondaj din 2021, mai mult de 70% din ruși cred că țara a luat-o într-o direcție greșită sub conducerea lui. Adepții liniei dure îl detestă pentru că a dezmembrat puterea sovietică, iar liberalii îl disprețuiesc pentru că s-a agățat de idealul irealizabil al reformei unui regim comunist.
L-am cunoscut pe Gorbaciov la începutul anilor 2000, cînd frecventam întîlnirile Forumului Politic Mondial (World Political Forum), un think-tank pe care l-a fondat la Torino. Scopul presupus al organizației era promovarea democrației și a drepturilor omului. Dar, în practică, evenimentele desfășurate erau reminiscențe nostalgice, în care Gorbaciov perora despre „ce ar fi putut fi”. De obicei, era flancat de alți „foști” ai epocii sale, inclusiv foștii lideri polonezi Wojciech Jaruzelski și Lech Walesa, fostul prim-ministru maghiar Gyula Horn, diplomatul rus Aleksandr Besmertnîh, și o mînă de universitari cu tendințe de stînga.
Ideea unei „a treia căi”, între socialism și capitalism, propusă de Gorbaciov a fost la modă, pentru scurtă vreme, în Vest, dar a fost evacuată rapid de triumfalismul neoliberal. Cu toate acestea, eu l-am simpatizat și l-am respectat pe acest lider al unei Uniuni Sovietice în agonie, un vizionar aparte, care a refuzat să recurgă la forță pentru a se opune schimbării.
Astăzi, cei mai mulți ruși îi văd pe Gorbaciov și pe Boris Elțîn ca pe vestitorii neșansei de care are parte Rusia. Putin, pe de altă parte, e aclamat ca un model de ordine și de prosperitate, care i-a asigurat Rusiei un rol principal pe scena lumii. În septembrie, 60% din ruși și-au exprimat convingerea că țara lor se îndreaptă într-o direcție bună, deși asta reflectă parțial, fără îndoială, controlul strict exercitat de Putin asupra știrilor TV (principala sursă de informații a celor mai mulți cetățeni).
În ochii celor mai mulți ruși, moștenirea lui Gorbaciov înseamnă naivitate și incompetență, dacă nu de-a dreptul trădare. Narațiunea cea mai răspîndită e că Gorbaciov a permis în 1990 ca NATO să se extindă în Germania de Est, pe baza unui angajament verbal al lui James Baker, pe atunci secretar de stat al SUA, în care acesta promitea că alianța nu va continua să se extindă spre Est „nici măcar cu un centimetru”. În această versiune, Gorbaciov a renunțat la controlul sovietic asupra Europei Centrale și de Est fără să ceară o garanție scrisă.
În realitate, Baker nu era oricum în poziția de a face o astfel de promisiune în scris, iar Gorbaciov știa asta. Mai mult, Gorbaciov a confirmat în mod repetat, ani de-a rîndul, că nu a existat niciodată o promisiune fermă ca NATO să nu se extindă către Est.
În orice caz, adevărul e că, după ce Uniunea Sovietică a semnat Declarația de la Helsinki în 1975, controlul ei asupra sateliților săi europeni a devenit imposibil de menținut. Acordul, semnat de SUA, Canada și de majoritatea țărilor europene, includea angajamente de respectare a drepturilor omului, inclusiv libertatea de informare și dreptul la liberă circulație. Capacitatea guvernelor comuniste de a-și controla populația s-a erodat treptat, culminînd cu un lanț de revolte, în cea mai mare parte pașnice, care au dus, în cele din urmă, la destrămarea Uniunii Sovietice.
Există totuși un sîmbure de adevăr în legenda capitulării lui Gorbaciov. Pînă la urmă, URSS nu a fost înfrîntă într-un război, precum Germania și Japonia în 1945, iar teribila mașinărie de război sovietică a rămas intactă în 1990. Teoretic, Gorbaciov putea folosi tancurile pentru a contracara revoltele populare din Europa de Est, la fel cum au făcut și predecesorii săi: în Germania de Est în 1953, în Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968.
Refuzul lui Gorbaciov de a recurge la violență pentru a menține imperiul sovietic a dus la o înfrîngere fără vărsare de sînge și la un sentiment de umilință în rîndul rușilor. Acest sentiment de nedreptate a alimentat o puternică neîncredere față de NATO, de care Putin s-a folosit mai tîrziu, pentru a suscita sprijinul popular în favoarea invadării Ucrainei.
O altă neînțelegere larg răspîndită e că Gorbaciov ar fi dezmembrat un sistem economic funcțional. De fapt, departe de promisiunea lui Hrușciov de a „îngropa” economic Vestul, economia sovietică se afla în declin deja de decenii.
Gorbaciov a înțeles că Uniunea Sovietică nu poate să țină pasul cu armata SUA și să satisfacă totodată dorința populației civile pentru un standard de viață mai ridicat. Dar, chiar dacă a respins politicile de stagnare ale epocii Brejnev, Gorbaciov nu a reușit să le înlocuiască cu ceva coerent. În loc să promoveze o economie de piață funcțională, abandonarea în pripă a sistemului planificării centralizate a îmbogățit o clasă coruptă de manageri din republicile sovietice și a dus la o recrudescență a naționalismului etnic.
Pentru mine, Gorbaciov e o figură tragică. Chiar dacă a înțeles pe deplin imensele probleme lăsate în urmă de comunismul sovietic, el nu a putut controla forțele la a căror dezlănțuire a contribuit. Rusiei anilor 1980 îi lipseau pur și simplu resursele intelectuale, spirituale și politice necesare pentru a face față problemelor inerente ale țării. Imperiul sovietic a apus cu treizeci de ani în urmă, dar multe dintre disfuncțiile care au contribuit la căderea lui amenință acum să cuprindă întreaga lume.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
