Modelul norvegian?

O spun încă de la început: mi-e teamă că, la finalul acestui articol, cititorii care au bunăvoinţa să-l parcurgă şi cei care se vor gîndi măcar o secundă la întrebarea cu care închei vor spune că Fondul Guvernamental de Pensii din Norvegia (FGP) este o construcţie financiară pe care numai un stat nord-european o poate crea şi dezvolta. Noi, aici, la porţile Levantului, cu pantofii murdari de noroaiele eternizate ale malului mocirlos al Dîmboviţei şi cu gena iremediabil alterată de pragmatismul moale şi onctuos al tradiţiei bizantin-fanariote, nu am putea niciodată să facem ceva similar. Şi totuşi, voi spune această poveste adevărată şi voi pune întrebarea. Deşi acesta e numele său legal, FGP nu e chiar un fond de pensii, pentru că nu îşi trage veniturile din contribuţiile specifice ale subiecţilor fiscali, ci din veniturile pe care statul norvegian le încasează ca urmare a vînzării petrolului - reamintesc, Norvegia este al 11-lea producător şi al 3-lea exportator mondial de "aur negru". În plus, FGP nu plăteşte pensii în sensul clasic, imediat, al cuvîntului, ci e un fond constituit pentru viitorul mai îndepărtat, orientat spre beneficiul norvegienilor care vor trăi cînd rezervele de petrol cu care Creatorul a binecuvîntat Norvegia se vor fi epuizat. FGP este deţinut integral de stat şi a fost anume creat pentru a răspîndi cît mai larg în rîndul norvegienilor prezenţi şi viitori binefacerile cetăţeniei unei ţări care, deşi produce mult petrol, nu consumă aproape deloc, exportînd cam 95% din ceea ce produce. Micul miracol norvegian în materie de petrol merită studiat, fireşte, mai ales că Norvegia este de departe ţara cu cel mai înalt nivel de trai dintre toate cele aflate pe primele 30 de locuri în privinţa producţiei de petrol. În sine, observaţia că ţările cele mai bogate în petrol au un nivel de trai lamentabil, iar marii importatori au un nivel de trai foarte bun provoacă o anume reflecţie despre ordinea acestei lumi şi, în acest context, excepţia Norvegiei naşte întrebarea cea mai legitimă la întîlnirea cu minunea: "cum de e cu putinţă?". În vara lui 2008, FGP raportase că deţine un patrimoniu de aproximativ 284 de miliarde de dolari (cam de trei ori mai mult decît întregul buget de stat al României), din care cam 40% era deţinut în acţiuni, în aproximativ 3500 de companii din întreaga lume. FGP era, la jumătatea lui 2008, al doilea fond de pensii al lumii. Ceea ce e cu adevărat interesant în privinţa FGP este că investiţiile sale sînt etic orientate. Da, aţi citit bine, etic orientate. Evident, investiţia rămîne ceea ce trebuie să fie, adică un plasament în căutare de profit pe termen mediu-lung. Analiza economico-financiară este determinantă. Dar FGP gîndeşte deopotrivă economic şi etic. În 2004, prin decret regal, s-a constituit Consiliul Etic al FGP care a fost imediat rugat să decidă cît de etică este investiţia în anumite companii. Astfel, la recomandarea Consiliului Etic, FGP a elaborat o listă de companii în care deţinea acţiuni, dar pe care, din diverse motive, le consideră nedemne şi pe care le-a şi părăsit, abandonînd profituri consistente. 17 mari companii, prezente iniţial în portofoliul FGP, au fost părăsite din motive pur etice. Lista e şocantă, pentru că regăsim pe ea nume ale unor companii de mare forţă economică, aproape magice pentru business-ul românesc: BAE Systems, EADS, Boeing, Raytheon, Finnmecanica, Lockhead Martin etc. Măsura nu a fost deloc controversată în Norvegia. Directorul de investiţii al Băncii Centrale a Norvegiei a rămas celebru cînd a spus, imediat după apariţia Consiliului Etic: "Sîntem suficient de puternici ca să putem investi în valori morale". Nu mult după semnarea decretului regal de înfiinţare, Consiliul a propus un fel de ghid moral al acestor investiţii, care a fost însuşit de ministrul de Finanţe şi aprobat de Parlament. Apoi, pe baza acestui ghid, cu sfatul Consiliului, ministrul de Finanţe decide dacă o anumită companie se califică etic sau nu, pentru a primi investiţia norvegiană. Uzual, acest Consiliu dă sfaturi legate de felul în care statul norvegian, prezent ca acţionar în peste 3000 de companii din lume prin intermediul FGP, se manifestă. Alături de argumentele legate strict de afacere, Consiliul Etic priveşte cum şi ce va vota FGP în adunările generale ale acţionarilor, din perspectivă etică, şi face propuneri în acest sens. Omul principal în acest Consiliu este Henrik Syse. Doctor în filozofie, om al Bibliei şi profesor la Şcoala de duminică a Bisericii luterane pe care o frecventează în Oslo, nu în ultimul rînd fiul unui deloc longeviv prim-ministru conservator norvegian, Syse a fost denumit de Wall Street Journal "busola morală a uneia dintre cele mai bogate ţări ale lumii", iar cei de la Der Spiegel, cînd au scris un material despre el în 2006, nu s-au putut abţine să nu remarce aparenţa lui adolescentină. Syse are 43 de ani acum şi, într-adevăr, nimic din înfăţişarea lui nu lasă să se vadă că omul deţine atîta putere şi că trăieşte împlinirea visului oricărui filozof, aceea de a-şi aplica convingerile etice într-un domeniu de impact planetar, avînd serviciul ideal: "stau şi mă gîndesc toată ziua" - îşi descrie Syse programul zilnic de lucru. Întrebat fiind cum decide care companii sînt imorale, Syse spune: "companiile care produc ilegal armament, care exploatează munca copiilor, care îşi conduc afacerile prin violarea gravă a drepturilor omului, care susţin regimuri tiranice, dar şi companiile care investesc în corupţie". Şi continuă: "În asemenea cazuri, nu gîndim în sistemul unei etici a consecinţelor, ci al unei etici a datoriei: nu e bine să faci afaceri cu acest gen de companii şi punct". Întrebarea asupra profitabilităţii afacerii sau a posibilelor efecte benefice ulterioare ale acestui profit nu se mai pune. Citatul lui favorit e din Samuel Johnson: "Faptul că există ceva atît de minunat ca amurgul nu înseamnă că nu putem deosebi lumina zilei de bezna nopţii" şi îl caracterizează foarte bine. Mă întreb dacă, după scandalurile OMV şi Sterling, dar şi Bechtel, EADS şi multe altele asemenea, nu ar fi bine să avem şi noi un Consiliu Etic care să se pronunţe asupra moralităţii afacerilor pe care le încheie statul român cu asemenea mari companii?