Moartea unui escroc

Decesul, pe 5 iulie, la 64 de ani, al lui Kenneth Lay a fost marcat de necrologuri rezervate de obicei celor care au lăsat lumea altfel decît au găsit-o. În felul lui, şi Lay, fostul preşedinte al "unora dintre cele mai infame fonduri corporatiste" (The Economist), se înscrie în această categorie. Lumea e altfel, dar nu mai bună. S-a născut în Missouri, în familia unui pastor, comis-voiajor de tractoare şi sobe; în timpul liber, Kenneth îşi ajuta tatăl cum putea, îngrijea peluze, ducea ziarele la abonaţi. Cu un doctorat în economie la Universitatea din Houston, a pus un picior în înfloritoarea industrie a petrolului din Texas. Armata o făcuse la marină şi, după serviciul militar, a fost pentru scurt timp subsecretar de stat la Interne. În 1985, era deja destul de important ca să iniţieze fuziunea unei firme petroliere cu una de gaze naturale: rezultatul a căpătat numele de Enron şi un banner de pe frontispiciu anunţa - încă de atunci - că e cea mai mare companie din lume. Nu era. A devenit una dintre cele mai importante, cînd sub conducerea lui Kenneth Lay s-a ocupat mai puţin de producerea de energie cît de administrarea unor fonduri de investiţii (hedge fund - partenerii cumpără stocuri de acţiuni, bănuite a fi în creştere, şi vînd acţiuni, bănuite a fi în scădere). Firma s-a extins pînă în Brazilia, India şi Marea Britanie, numele lui Kenneth Lay figura pe lista revistei Forbes printre cei mai bogaţi oameni din lume. Pe aripile succesului economic, a numit un alt şef executiv, în timp ce el şi-a consolidat contactele cu lumea politică. După semnificative donaţii pentru campania electorală a cuplului Bush-Cheney, spera poate să devină secretar la Energie sau chiar la Trezorerie (Finanţe). A fost copreşedintele campaniei electorale de realegere a lui George W. Bush şi a fost preşedintele Convenţiei republicane din 1992, ţinute la Houston. Apoi, a jucat golf cu Clinton. Părea întruchiparea visului american - un om plecat dintr-o familie modestă, a muncit pentru binele lui, al ţării şi al celor care o conduc. Părea că relaţiile lui sînt solide, preşedintele Bush îl alinta spunîndu-i "Kenny Boy", dar nu a căpătat nici un post politic important; începuseră să circule zvonuri cu privire la soliditatea firmei lui şi Kenneth Lay se plîngea că a fost lucrat de politicieni, că Bush a cedat pentru că şi despre el se spunea că participă la afaceri suspecte şi era preferabil să-l sacrifice pe Lay. Oraşul Houston, unde se afla sediul central al firmei Enron, fusese copleşit de donaţii: opera, orchestra filarmonică, muzeul, stadionul au beneficiat de pe urma generozităţii lui. În ultimul deceniu al secolului trecut, valoarea la Bursă a acţiunilor Enron crescuse de zece ori. Într-un mod neaşteptat pentru restul lumii, dar într-o succesiune care n-avea de ce să-l uimească pe Lay, pe 2 decembrie 2001, firma Enron îşi anunţa falimentul, deschizînd calea unei serii de scandaluri care au zguduit lumea afacerilor. Procesul a început atunci şi s-a încheiat anul acesta, pe 25 mai, cu propunerea de 45 de ani de detenţie, corespunzătoare acuzaţiilor de fraudă şi înşelăciune. S-a dovedit că, de-a lungul anilor, el a falsificat conturile, uneori cu complicitatea şefilor, a revizorilor, a administratorilor, avocaţilor şi bancherilor. 5.600 de angajaţi au pierdut totul, inclusiv fondul de pensii, sutele de mii de acţionari îi cereau să-şi asume responsabilitatea pentru fraudele comise. Tuturor li s-a părut revoltătoare asigurarea, cînd se afla în pragul falimentului, că totul e în regulă, sfătuindu-şi funcţionarii să mai cumpere acţiuni Enron, în timp ce el şi le vindea pe ale lui, la un preţ încă rezonabil. Nici în faţa judecătorilor, Kenneth Lay n-a vrut să-şi recunoască vinovăţia: falimentul a fost provocat de presă, ea a creat panica, susţinea el, Enron a inovat în domeniul comerţului de energie şi este pedepsită de oameni mărginiţi care nu înţeleg noul. Aştepta sentinţa la Aspen: era găzduit de un prieten în mondena localitate montană (vînduse vilele lui de acolo) şi, după un puternic atac de cord, a murit. Înmormîntarea a fost modestă, dar demnă; au fost de faţă aproximativ 300 de persoane, ajutorul de şerif şi gărzi de pază private. Dimensiunea fraudei îi asigură lui Kenneth Lay o popularitate cu parfum de glorie în care mînia se combină cu admiraţia: îndemînarea i-a asigurat mult timp impunitatea şi dacă n-ar fi fost acei mulţi oameni meschini, mărginiţi, preocupaţi de pensia şi de banii lor, cărora Justiţia le oferă, din cînd în cînd, satisfacţii, ar fi continuat să inoveze, combinînd hoţia cu filantropia.