Mitul Yalta

"De cîte ori marile puteri negociază între ele, libertatea ţărilor mici e în pericol " George W. Bush, despre Conferinţa de la Yalta De cînd sînt, ştiu că am fost vînduţi la Yalta. Zilele acestea, cînd am aflat că nepoţii Roosevelt, Churchill şi Djugaşvili se întîlnesc să vorbească despre ce au făcut bunicii lor în Crimeea în acel februarie friguros din 1945, am încercat să-mi aduc aminte de unde ştiu că "am fost vînduţi la Yalta". Cine mi-a spus? Cînd am auzit prima oară de acest pact? Deşi sînt departe de a fi bătrîn, mi-a fost imposibil să-mi amintesc. Că am fost vînduţi la Yalta făcea parte din educaţia de bază a unui copil român din generaţia mea, se învăţa odată cu "trebuie să spui Mulţumesc", "nu se bea cu gura plină" sau "nu te scobeşti în nas". Nici acum, cînd ştiu mult mai multe despre Conferinţa de la Yalta, cînd ştiu că totuşi nu a fost "vînzare", tot nu-mi vine să cred că a fost altceva. Dar nu despre puterea unei prejudecăţi am să vorbesc acum. Ci despre puterea unui mit. Dacă ne luăm după definiţia pe care Eliade o dă mitului, ideea colectivă a românilor despre Yalta este un mit în adevăratul sens al cuvîntului: Yalta este un fapt istoric, povestea despre Yalta este crezută, la modul absolut, de toată lumea, Yalta este povestea naşterii unei lumi (i.e. România comunistă) şi cunoaşterea poveştii duce la explicarea tuturor lucrurilor. Iar pentru un popor care cultivă aşezarea omului "supt vremi" drept înţelepciune istorică, Yalta e mitul perfect. Yalta, ca fapt istoric, nu a avut nici pe de parte atîta influenţă asupra vieţilor noastre cît a avut Yalta ca mit. În februarie 1945, Stalin controla deja teritoriile estului Europei, iar anglo-americanii erau deja vlăguiţi de un război pustiitor (SUA susţineau singure şi războiul din Pacific). Estul Europei a căzut sub comunism pentru că aşa a vrut Stalin şi nu pentru că Churchill şi Roosevelt au avut de ales şi, din eroare sau cinism, au mers pe această variantă. Singurul lucru, pe care cei doi lideri occidentali l-au mai putut face, a fost să-l pună pe Stalin să semneze Declaraţia asupra Europei Eliberate, prin care toţi trei asumau dreptul la autodeterminare al ţărilor eliberate şi se obligau să le lase să organizeze alegeri democratice. Stalin a semnat, la Yalta, un asemenea document - asta se spune mai puţin, pentru că ar dăuna mitului "vînzării". Ştim cum au decurs alegerile în acea parte a lumii în care se găsea Armata Roşie. Ce mai puteau face anglo-americanii? Un alt război? Oricine ştie cît de cît situaţia de atunci îşi dă seama cît de absurdă era ideea continuării războiului împotriva lui Hitler cu un război împotriva lui Stalin. În ceea ce ne priveşte, la data Conferinţei de la Yalta, comuniştii români erau, deja, instalaţi viguros la putere. Procesul de sovietizare a României era, deja, ireversibil. Nu din cauza Conferinţei de la Yalta comunismul a devastat România. Ci din cauza mitului Yalta. Mitul Yalta, bine întreţinut, a lucrat intens în creierul nostru. Întîi, a adus resemnare - totul era decis de alţii, noi nu mai contam. În plus, faptul că, la Yalta, Stalin a învins în bătălia diplomatică cu Occidentul, aducea şi deznădejde - Răul poate învinge chiar pe cei mai puternici. Atunci, ce să mai aşteptăm de la noi înşine? Apoi, informaţia certă că vestul a pactizat cu comunismul a maculat ideea democratică - "ai văzut cum trădează democraţiile?". În fine, firesc într-o logică a catastrofei, a urmat prăbuşirea morală. Yalta a legitimat căderile morale colective, Yalta a cauţionat kilometrii de arhive pline cu delaţiuni mizerabile ale poporului împotriva întregului popor, Yalta a explicat vînzarea sufletului şi anihilarea conştiinţei, Yalta a justificat suirea pe tron a minciunii. Yalta a ieşit din istorie şi a devenit un alibi moral. Dacă Yalta fusese cu putinţă, atunci să nu i se reproşeze lui Ionescu că turna la Securitate pentru un apartament mai confortabil, lui Georgescu că turna la Securitate pentru o bursă de trei luni în străinătate sau lui Popescu că turna la Securitate, uite-aşa, de-al dracu'. Cînd Yalta a devenit reper moral, dezastrul comunist s-a împlinit cu adevărat. Simt însă că ieşim de sub umbra păcătoasă a acestui mit. Poate că cel mai fericit efect al apartenenţei României la NATO şi la UE este încheierea tiraniei mitului Yalta asupra conştiinţei noastre colective. Încet-încet, minţile noastre se eliberează. Imaginea Vestului trădător, prelungită şi după 1990, începe să dispară. "Analiştii" care jucau rima Malta-Yalta şi spuneau că nu vom fi primiţi în NATO pentru că, la Malta, am fost, încă o dată, vînduţi ruşilor, sînt, azi, o amintire ridicolă. Realitatea internaţională s-a schimbat, şi ea, radical. La Yalta, trei mari puteri au decis destinul a zeci de ţări în absenţa reprezentanţilor acestora şi, mai mult, nici măcar nu au notificat vreodată aceste ţări despre deciziile luate. Au fost mutări obligatorii care nici măcar nu au venit în plic. Yalta este, astăzi, aproape imposibilă. Un prieten îmi spune, cu dezamăgire, că generaţiile de după 1990 habar nu au ce s-a întîmplat la Yalta. Este pentru prima dată cînd salut cu entuziasm ignoranţa.