Misiunea istorică a NATO
Într-o lume globalizată, proiectul unei comunităţi euro-atlantice nu ar trebui să pară atît de suprarealist. Faptul că pe ambele maluri ale Atlanticului relaţia dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii este discutată abundent în termeni de competiţie, deşi mărturiseşte o eroare de percepţie din perspectiva valorilor fundamentale, are o întemeiere din punct de vedere fenomenal. NATO este, pînă acum, cea mai importantă formă de cooperare transatlantică. Succesul NATO este evident. Din cei 26 de membri NATO, 21 sînt membri UE, cu precizarea că unul (Turcia) este candidat şi alţi doi (SUA şi Canada) nu au vocaţia geografică de a aparţine UE. La Summit-ul de la Bucureşti, se aşteaptă ca alte trei ţări europene să primească invitaţii de aderare. Doi dintre noii membri (Croaţia şi Macedonia) sînt candidaţi la aderarea în UE, iar al treilea (Albania) va primi în curînd statutul de candidat. Din 27 de membri UE, 20 sînt membri NATO. Alţi doi membri europeni ai NATO (Norvegia şi Islanda), deşi nu aparţin UE, sînt parte a Spaţiului Economic European, aşa cum a fost el desenat în 1994, ceea ce înseamnă, concret, că aceste ţări participă la Piaţa Unică, chiar dacă nu sînt membre UE. În plus, extinderea spre Est a celor două organizaţii merge în paralel. Nu există ţară din fostul "lagăr socialist" care să nu fi asumat, în postcomunism, dubla opţiune: şi NATO, şi UE*. Tot la Bucureşti, NATO va reprimi în structurile sale militare Franţa, ceea ce înseamnă enorm în plan strategic. Din perspectiva largă a politicilor publice, NATO instituţionalizează o cooperare specifică, redusă la domeniul apărării şi securităţii, un domeniu extrem de important în contextul actualelor ameninţări, pe cît de neconvenţionale, pe atît de amplificate, la adresa spaţiului euro-atlantic. Dar şi dincolo de NATO, cooperarea transatlantică este masivă. Pentru UE, Statele Unite sînt principalul partener economic, iar reciproca este la fel de adevărată. În cadrul altor organizaţii internaţionale, de la ONU la OSCE, e cît se poate de clar că ceea ce uneşte, în termeni de interese, SUA şi UE este cu mult mai important decît ceea ce le desparte. Aşa stînd lucrurile, este greu de explicat de unde vine sentimentul divorţului atît de prezent în Europa şi în America. Acest sentiment - atît de apăsat încît a devenit convingere şi atît de exprimat încît a devenit truism - produce, din păcate, nu doar literatură şi formule cu succes enorm (precum "America este de pe Marte şi Europa de pe Venus"), ci şi decizii politice în consecinţă. Faptul că SUA şi UE reprezintă primele două puteri economice şi militare ale lumii este văzut, mai degrabă, ca un argument pentru competiţie decît ca o oportunitate pentru integrare. Faptul că UE încearcă să-şi construiască o identitate militar-strategică proprie nu e deloc rău. Pentru succesul procesului de integrare europeană este, chiar, extrem de util. Dar construirea acestei identităţi prin diferenţă faţă de NATO este o eroare. Întîi, din considerente practice. Pe teren, militarii europeni care participă la misiuni ale UE sînt aceiaşi cu cei care participă la misiuni NATO, căci nici o ţară europeană nu îşi permite luxul bugetar de a pregăti unităţi militare diferite pentru acelaşi tip de misiuni expediţionare. Aşa se face că, în situaţia retragerii unei misiuni militare NATO şi venirea unei misiuni militare a UE, soldaţii sînt, practic, aceiaşi, ei schimbînd doar steagul. Apoi, din considerente strategice. Este imposibil ca, într-o situaţie conflictuală oriunde în lume, NATO şi UE să decidă să intervină în sprijinul unor părţi diferite ale conflictului ce se cere a fi gestionat sau pentru realizarea unor obiective antagonice. În fine, nici filozofic o asemenea distanţare nu se justifică, de vreme ce ambele organizaţii mărturisesc şi promovează aceleaşi valori. Recentul Tratat de la Lisabona introduce, pentru prima dată în istoria scurtă, dar rapidă a procesului de integrare europeană, clauza de apărare comună şi de solidaritate (art. 28A.7), ceea ce, logic, leagă chiar şi statele UE care nu sînt membre NATO de SUA şi Canada, de vreme ce toţi membrii NATO sînt legaţi de faimosul articol 5 din Tratatul din 1949. NATO ar trebui să reacţioneze inteligent la imensa şansă de cooperare oferită de Tratatul de la Lisabona. Din păcate însă, semnele unei atari politici de apropiere nu se văd. Deşi, pe lîngă şansa teoretică amintită, există şi o şansă conjuncturală: războiul din Afganistan. NATO trebuie să cîştige acest război şi, din cîte îmi dau seama, fiecare dintre membri este pe deplin convins de acest lucru. Din păcate, convingerea nu se traduce în decizii politice. Contribuţiile multor membri cu excelent potenţial militar (precum Germania sau Italia) sînt, mai degrabă, palide, iar grija distanţării de America condusă de George W. Bush pare a fi atît de intensă în Europa, încît obnubilează miza reală a acestui război. Cred că, în loc să se ocupe de lărgiri festiviste, Kosovo şi scuturi, NATO ar trebui să-şi focalizeze energia în Afganistan şi să se concentreze pe operaţiunile militare de acolo. Oricît de mult s-ar discuta despre diversificarea rolului NATO, despre regîndirea mijloacelor sale de exprimare în plan internaţional, este absolut necesar ca miza uriaşă a Afganistanului să nu fie, doar, unul dintre subiectele de pe agendă, ci Subiectul. Acolo, şi europenii, şi americanii ar putea repurta o victorie comună şi, din perspectivă istorică, ar putea bifa succesul primei acţiuni comune de mare amploare, de după războiul rece. Relaţia transatlantică are nevoie de această victorie. Iar NATO trebuie să înţeleagă că adevărata sa misiune istorică, în actualul context, este apropierea pînă la integrare a partenerilor transatlantici. * Serbia şi Republica Moldova sînt singurele excepţii, iar situaţia cu totul particulară a celor două ţări explică de ce. Totuşi, chiar în aceste cazuri cu totul speciale, analiştii prognozează că este foarte probabil ca într-un viitor previzibil şi Serbia, şi Moldova (deja lansată în cursa spre UE) să ajungă să aspire oficial la calitatea de membru în ambele organizaţii.
