Mișculații

Cuvîntul mișculație, încă neînregistrat de dicționarele noastre generale, aparține registrului colocvial, dar are deja destul de multe atestări în scris. În Dicționarul de argou al limbii române al lui G. Volceanov (2007), cuvîntul este explicat prin sinonime aproximative: „1. mașinație, intrigă. 2. escrocherie, fraudă”. E o creație lexicală glumeață, care e posibil să fi apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, poate pe baza unui regionalism. Atestările pe care le-am găsit, deocamdată, încep de prin anii ’60-’70. Cea mai veche este din 1969, dintr-o rubrică sportivă ținută de Fănuș Neagu, într-un stil colocvial, cu numeroase elemente de oralitate: „O fi Steaua fun A.C. Milan deghizat și noi n-om fi știind? O fi, domnule, dar măcar noi, cronicarii, trebuia să fim puși în curent cu mișculația” (România literară, 12.10.1969). Cuvîntul era uneori folosit în presa din perioada comunistă, în diferite știri cu note critice sau satirice: „Unii din cei care-i refuzaseră «micile servicii» (adică împrumuturile grase) constatau tot felul de «mișculații» în repartizarea reperelor la piesele ce le lucrau” (Scînteia, 21.03.1981). Din aceeași perioadă datează aparițiile cuvîntului în literatură: la Marin Sorescu, cu un sens mai ambiguu, dar subliniat de un comentariu al naratorului – „peripețiile acelei nopți, drumul lor, cu toate mișculațiile, folosise cuvîntul «mișculații», unele de înțeles, altele de neînțeles” (fragment din romanul Trei dinți din față, în România literară, 3.01.1977) –, la  D.R. Popescu – „Crezi că n-am înțeles mișculația?” (Ca frunza dudului din rai, în revista Teatrul, 1.11.1981) –, la Paul Georgescu – „Pe alţii îi vînez eu, pe ăia cu mişculaţia, care vîră sute de miare în combinaţie” (Siesta, 1983, p. 119) –, la George Arion – „Da’ ce naiba am căutat noi aici, şefu? Zău dacă pricep care‑i mişculaţia” (Atac în bibliotecă, 1983, p. 159) etc. Peste un deceniu, termenul era criticat de Constantin Țoiu, în evocarea unei conversații cu un cunoscut: „«E ca o mișculație continuă», adăugase el, trivial, cu imposibilul argou bucureștean de care abuza” (România literară, 7.09.1994). Că pentru alți autori cuvîntul nu era trivial se poate constata din folosirea sa cu intenție expresivă, în contexte cît se poate de livrești: „mișculația proustiană a memoriei afective” (Emil Brumaru, în România literară, 6.04.1993).

Mișculație ar putea fi descris ca rezultat al unei contaminări, mai exact ca modificare a substantivului mișcare prin analogie cu alte cuvinte care denumesc acțiuni atent plănuite, aranjamente suspecte – mașinație, combinație, speculație. Finala noului cuvînt e apropiată de altele în care se recunoaște sufixul -ție (banalul circulație, livreștile emulație și fabulație). Este totuși mai probabil să fie vorba despre o modificare, prin apropiere de mișcare și prin schimbarea terminației, a regionalismului mișculanță („șmecherie”), înregistrat de Dicționarul limbii române, Litera M (1965), ca preluat din maghiară – din miskuláncia, „greșeală”. Termenul mașinație, cel mai apropiat ca formă și chiar ca sens, e un împrumut din franceză, din secolul al XIX-lea (și în varianta mașinațiune). Înțelesul creației expresive este, ca în cazul multor forme familiar-argotice, instabil, dar marcat de o constantă notă ironică și depreciativă. De fapt, mișculație preia ambiguitatea din uzurile familiare ale cuvîntului mișcare (s-a prins de mișcare...; care-i mișcarea?), adăugînd ideii de acțiune presupunerea unor interese ascunse, suspecte și chiar ilegale.

Există și un verb a mișcula (cu sensul „a manevra; a îndeplini diverse acţiuni secrete, dubioase”), cu mai puține atestări: „ce mișcula el în timpul ăsta și cum își pregătea potul, nu mă-ntreba...” (Paul Everac, Biroul, în Teatrul, 1.05.1983); „Toţi ştiau acum că nu mă întrece nimeni în a mişcula cărţile” (Costache Olăreanu, Cu cărțile pe iarbă, 1986, p. 167). Verbul este probabil creat pornind de la substantiv (după modelul a circula – circulație). Cu totul rar e derivatul mișculator: „mulţi din mişculatorii ăștia sînt băieţii noștri?” (Paul Georgescu, Siesta, 1983, p. 119).

Cum se vede, cuvîntul a fost foarte la modă la un moment dat, mai ales printre scriitori și publiciști. În momentul de față, nu este folosit foarte frecvent, dar nici nu a fost uitat. În aparițiile sale domină sensul negativ, de aranjament fraudulos – „în opacitatea cețoasă, pot fi făcute orice mișculații, pe care ei, politicienii, știu să le ambaleze în fraze meșteșugite” (contributors.ro, 14.01.2021); „în urma unor mișculații contabilicești, este executat silit” (libertatea.ro); „numărul de contracte, de afaceri, de fel de fel de mișculații care se petrec local este foarte mare” (digi24.ro) –, dar reapare și echivalența mai largă cu mișcare: „lumea se reanima, reintra în mișculația ei sărbătorească” (Dilema veche, 792, 2019). Nu a dispărut nici verbul a mișcula: „să nu se mai poată mișcula la Bacalaureat” (contributors.ro); „hoții recunosc toți că au dat, că au luat, că au mișculat” (expresmagazin.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).