În 1999, străpungerea obţinută de formaţiunile extremei drepte după alegerile din Austria a creat un şoc în Europa şi, poate pentru prima oară după căderea Zidului care despărţea lumea dictaturilor de cea a democraţiilor, s-a putut observa că (la fel ca în 1932, cînd nemţii au ales nazismul) democraţia liberală e neputincioasă în faţa opţiunilor nedemocratice ale unui popor suveran. Victoria charismaticului lider extremist Jorg Haider a fost comentată în toate felurile, intelectualii europeni au simţit nevoia unei poziţii comune: a fost imposibil de formulat şi deci nu a fost niciodată practicată. La nivelul instituţiilor europene au fost adoptate sancţiuni, retrase apoi cu discreţie, cînd partidul lui Haider s-a scindat şi s-a decis că nu mai prezintă vreun pericol pentru faţa politică a Europei. După nouă ani, calculul s-a dovedit superficial: duminică, Partidul Libertăţii (Strache) şi Alianţa pentru viitorul Austriei (Haider) au obţinut 29% din voturile exprimate, cu un procent mai puţin decît social-democraţii care au ieşit pe primul loc. Temele propagandei electorale ale formaţiunilor de extremă dreaptă au fost aceleaşi: mesajul anti-european, anti-emigraţie şi nemulţumirea creată de guvernarea alianţei anterioare. Social-democraţii şi Partidul Popular au condus ţara de la cel de-al doilea război mondial încoace (cu excepţia perioadei 2000-2006). "Alegătorii mînioşi au votat cu partidele mînioase" - scrie ziarul austriac Standard. Se spune că dacă puterea consumă prestigiul celor de la vîrf, opoziţia îi înfrumuseţează pe liderii ei. A fost nevoie doar de o relativ scurtă prezenţă la guvernare pentru ca puterea să-şi exercite farmecele: în 2005, Jorg Haider s-a separat de Heinz-Christian Strache, politician mult mai radical decît Haider. "În comparaţie cu Strache, Haider pare un moderat" - se scrie în editorialul din britanicul The Guardian. Iar politicile anti-europene şi anti-emigraţie ale conservatorilor tradiţionali devin integral acceptabile. Ceea ce în 1999 s-a considerat a fi o explozie gata să dărîme politica intereselor parohiale şi a compromisului se dovedeşte a fi o opţiune durabilă a unei părţi a electoratului. Probabil, Europa nu se va mai grăbi cu sancţiunile. S-au dovedit inutile. S-a discutat şi s-a condamnat naţionalismul formaţiunilor politice apărute pe solul sterp al politicilor comuniste, despre disponibilitatea popoarelor eliberate de dictatură de a coagula în jurul consolidării identităţii naţionale, mai curînd decît pentru susţinerea drepturile omului şi a instituţiilor democratice. Această realitate politică a fost privită cu un de-abia ascuns sentiment de superioritate de către oficialii ţărilor cu democraţii "consolidate". Experienţa istorică a Europei, dar şi a Statelor Unite dovedeşte că în materie de democraţie niciodată nimic nu e consolidat: orice schimbare de context exterior, micile cutremure interne produc consecinţe de durată în starea de spirit a celor chemaţi, o dată la patru ani, să-şi spună părerea. Atacul de la 11 septembrie 2001 a marcat apariţia terorismului ca forţă beligerantă globală în viaţa planetei. Războiul cu terorismul a implicat acţiuni militare în ţări nedemocratice; pentru a-şi realiza scopurile, SUA au intrat în alianţe cu alte ţări nedemocratice. Au apărut legi de restrîngere a drepturilor persoanei în ţări unde acestea păreau de neclintit. Mai vocal sau mai discret, cu excepţia Marii Britanii, puterile europene s-au distanţat de soluţiile americane şi, în contextul creat de terorism, de capacitatea de absorbţie economică produsă de China, de sfidările Moscovei, au optat pentru soluţii specifice. Simţindu-se mici şi singuri în faţa unor mari puteri fie duşmănoase, fie indiferente, 29% dintre austrieci au decis că sînt preferabili conducătorii cu un mesaj agresiv, chiar dacă obiectivele lor nu se potrivesc cu dorinţele a 71% din electorat şi cu principiile organizaţiilor internaţionale. Sperietoarea cu nazismul şi Hitler nu-i emoţionează peste măsură pe tinerii majoritari, în votul de extremă dreaptă. Ei nu vor revenirea la statul naţional-socialist, despre care nici nu ştiu mare lucru, deşi îşi însuşesc însemnele lui, ci un alt fel de politică decît cea practicată de ipocrizia alianţelor. Alianţe pentru o echitabilă practicare a corupţiei. Extremismul poate fi învins pe terenul adevărului, nu pe cel al demagogiei şi populismului, ocupat la timp de veşnic tînărul Haider.