Mica publicitate interbelică
Anunțurile de mică publicitate din presa interbelică sînt foarte interesante din punct de vedere lingvistic și destul de relevante din perspectivă sociologică și culturală. Scurtele texte (al căror tipar s-a păstrat de-a lungul perioadei comuniste și rezistă foarte bine și azi, în mediul online) oferă informații interesante despre viața cotidiană a epocii, despre meseriile practicate și despre valorile invocate în relațiile interumane. Anunțurile au stilul lor caracteristic, eliptic, dictat de rațiuni economice (costul în funcție de numărul de cuvinte) și cuprind un lexic al vieții cotidiene pe care dicționarele nu l-au înregistrat în totalitate și care a dispărut în parte, lăsînd unele urme în memorialistică sau în proza realistă a epocii. În cele ce urmează, prezint cîteva exemple din cererile și ofertele de serviciu publicate în ziarul Universul, în perioada 1926-1941.
Cele mai multe anunțuri vizează îndeletniciri tipice pentru femei, ocupații de tip subordonat a căror denumire a variat destul de mult de-a lungul timpului, urmînd modele vremii și reflectînd în general tendințele eufemistice, de „înnobilare” a unor poziții care puteau fi simțite ca umilitoare. Foarte multe anunțuri privesc muncile gospodărești și îngrijirea copiilor: jupîneasă, menajeră, bucătăreasă, spălătoreasă, dădacă, doică, bonă, guvernantă. Surprinzător de rar apare termenul servitoare, preferate fiind mai elegantul jupîneasă și genericele fată și femeie, cu sensul ocupațional dezambiguizat de context sau de includerea într-o sintagmă specifică: fată în casă, femeie la toate. Cum în spiritul epocii nu par a se manifesta rețineri în a-i pune la muncă și pe copii, cineva caută chiar „fetiță 10-12 ani la copii”. Foarte rar apar unele cuvinte învechite pe care dicționarele noastre nici nu le-au înregistrat, forme feminine derivate de la denumiri de ocupații masculine, ca rîndășoaică, derivat de la rîndaș – „om angajat într-o gospodărie particulară, care efectua muncile grele, de rînd (mai ales la grajd, în curte etc.”, în Dicționarul limbii române (DLR) – sau sufragioaică, derivat de la sufragiu sau sofragiu (forma mai apropiată de etimonul turcesc) – „slujbaș (...) care avea grijă de masă și de tacîmuri” (DLR). Unele ezitări apar în transcrierea cuvîntului german Fräulein („domnișoară”), curent în epocă pentru a denumi o bonă sau o guvernantă germană; minima adaptare e scrierea cu inițială minusculă: „fräulein germană”, „freulein la copii”, „Caut freulein iubitoare de copii”.
Mai puține sînt ofertele pentru alte tipuri de activități specifice femeilor, venite din partea unor firme: dactilografă, stenodactilografă, casieră sau casieriță, vînzătoare, încasatoare, lucrătoare, chelneriță (sau chelnăriță); în anunțurile de acest tip se evitau cuvintele fată sau femeie, preferîndu-se termenii de politețe doamnă și domnișoară („domnișoare vînzătoare”). Profesiile din domeniul îngrijirii corpului erau denumite prin termeni împrumutați din franceză, încă relativ noi și suferind unele oscilații de adaptare. Anunțurile cuprind termenul maseuză (păstrat ca atare pînă azi, cu tot cu diferența între scris și pronunțare); se ezită între coafeuză și coafeză (ultimul fiind cel impus) și mai ales între manicheuză, manicureză sau manicuristă – termen adaptat pînă la urmă, după cum se știe, în forma manichiuristă. Industrializarea produselor de vestimentație a trimis în uitare alte meserii ale epocii, cerute mai ales de firmele de croitorie: călcătoreasă(„călcătorese pentru rochii fine”), apreteză („bune apreteze”), tricoteză („femeie care tricotează”, DEX), brodeuză(„brodeuză fină convenabilă”; în DEX, brodeză – „femeie specializată în coaserea broderiilor”). Dicționarele actuale conservă forma lenjereasă („persoană care confecționează articole de lenjerie”, DEX), dar anunțurile vremii vorbesc mai ales de lenjeră sau lengieră („lengiere perfecte”). Alt nume de profesie feminină absent din dicționare este corsagieră sau corsageră („bune corsagere”), denumind desigur specializarea în alcătuirea de corsaje (corsaj, din fr. corsage – „parte a unei rochii care acoperă bustul”, DEX). Poate deruta azi oferta pentru slujba de premieră, termen a cărui ambiguitate poate fi totuși lămurită cu ajutorul dicționarelor („femeie care supraveghează sau execută probele într-un atelier de croitorie, de lenjerie sau într-o casă de mode”, DEX).
Ocupațiile masculine – fecior, rîndaș, portar etc. – sînt mai puțin interesante din punct de vedere lingvistic. Există și aici franțuzisme încă nefixate (șofeur – șofer), specializări de croitorie omise de dicționare (hăinar, pantalonar), sintagme efemere sau cărora sensul li se va schimba (șofer de piață – „taximetrist”). Termenilor generici femeie și fată le corespund om (om de curte, om de serviciu) și băiat: „băieți mici pentru băcănie”, „băiat mic coloniale”, „băieți între 13-14 ani”, „băieți pentru servirea alunelor în local”, „băieți la ascensoare”, „băiat bun pentru bodegă”.
Despre calitățile cerute respectivelor ocupații merită să vorbim mai pe îndelete, într-un număr viitor.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
