Mic exerciţiu ipohondrix

* De cîteva zile, zac bolnav. Răceală sau gripă - niciodată nu pot spune exact ce am cînd mă doare în gît, am stări de febrilă epuizare, sînt străbătut de frisoane reci, îmi simt dureros întreaga anatomie, tuşesc, nările se blochează exasperant la doar două secunde după ce, cu eforturi care riscă să-mi rupă nasul şi să-mi arunce ochii din orbite, le desfund. Nimic nu mă readuce pe mine însumi în propria mea atenţie mai deplin decît starea de boală. Numai cînd sînt bolnav mă studiez şi mă urmăresc cu întreaga atenţie ca şi cum ating apogeul agonic al unui fel de narcisism anapoda, căci nu mă urmăresc atent pentru a mă admira, ci pentru a constata în ce stare, mai precis în ce hal, am ajuns. Ce simt, cum stau, ce se aude în pieptul meu, ce se petrece în capul meu, de ce mă dor ochii, de ce sînt muşchii spatelui grei şi dureroşi, uneori am şi palpitaţii - dedic acestor teme întreaga mea pricepere, întreaga zi. Sînt dintre cei care cred că bolile se dezvoltă baroc, se stimulează una pe alta, se potenţează în gravitate şi se unesc, diabolic, împotriva biologiei mele asediate. Descopăr în mine însumi un bolnav măreţ, cuprins de toate bolile şi de toate complicaţiile deodată, o fiinţă care trăieşte, singură şi perfect izolată, Armagedonul. Sînt cîmpul de bătălie, sfîşiat, desfigurat, distrus al luptei dintre forţele Binelui şi forţele Răului, în încleştare apocaliptică. Iar drama mea vine din faptul că nimeni, absolut nimeni din jur nu vede şi nu înţelege asta. * Citatul favorit în aceste zile: "Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă. Că este vreme cînd şi în mîinile lui este miros de bună mireasmă" (Isus Sirah, 38, 12 - 13). Cînd sînt sănătos, privesc cu zîmbet îngăduitor oameni de vîrsta părinţilor mei care cultivă sistematice amiciţii cu doctori. Cînd sînt bolnav, dau fuga la ei şi îi rog să îmi recomande, să mă introducă, să vorbească pentru mine. * Într-o carte celebră, Susan Sontag pleda împotriva gîndirii metaforice a bolilor. Sontag vrea să încetăm să le încărcăm cu semnificaţii metafizice, să le privim ca momente de destin sau ca lucrare a răului universal, să ne oprim a găsi asemănări cosmice bolilor şi, mai ales, să nu mai gîndim bolile în cheie culturală (de pildă, tuberculoza are un côté romantic în mintea multor visători, aşa cum, de curînd, SIDA are un côté rebel în mintea cîtorva). Bolile sînt accidente biologice şi, pe măsură ce devin curabile, încetează să mai apară drept misterioase reglări de conturi ale Cerului cu noi. Şi totuşi, bolile acompaniază o anumită secundă a vieţii. Poeţii boemi ai vîrstei romantice chiar sufereau de ftizie, iar rebelii rock ai vremii noastre chiar sînt seropozitivi. E greu să nu pui toate acestea în directă conexiune cu felul lor de viaţă, deşi, e limpede, logic nu se leagă. Tuberculoza e specifică sărăciei şi nu poeziei, iar SIDA e specifică iresponsabilităţii sexuale şi nu iubirii libere de prejudecăţi. Cînd am citit cartea lui Susan Sontag, eram sănătos, din cîte îmi amintesc. Mi-a plăcut mult, am rezonat şi am fost de acord - mă impresiona, mai ales, că venea din condeiul unei persoane care se lupta de ani de zile cu cancerul, dar şi pentru că pledoaria aceasta împotriva metaforizării bolii era făcută într-o carte în care metaforele săreau în ochi, seducătoare, pe fiecare pagină, aşa cum sar somonii frenetici în lumina blînd-roşietică a toamnei americane (zisă şi vară indiană) din rîurile Canadei împădurite. Acum însă bolesc. Stau în pat, gem încetişor, mă surp şi am convingerea că gata, sînt înfrînt. Cochetez (da, ăsta e cuvîntul, cochetez) cu gîndul sfîrşitului. Cum să nu metaforizez? * Tusea aceasta, care trece ca un tsunami prin gîtul meu înroşit (îmi închipui că dacă Dumnezeu ar tuşi aşa, lumea s-ar spulbera într-o clipă) şi epuizarea, ca un deşert din filmele lui Antonioni. Boala te apropie de propria ta natură, boala îţi atrofiază imaginea de sine şi, astfel, simţi limitele reale: eşti un biet omuleţ. * Boala e cel mai mare numitor comun al omenirii. Sînt aproape sigur că o anumită boală, să zicem o răceală puternică aşa cum am eu acum, deşi e posibil să fie ceva cu mult mai grav, se simte la fel şi dacă o are un comisar european, un soldat chinez, un şofer mexican, un lord englez, un rege maiaş ori un star de la Hollywood. Nimic nu ne uneşte mai trainic decît boala. * Cioran scria undeva (ah, să fii bolnav şi să citeşti Cioran - ce desfătare!) că îl înspăimîntă oamenii care nu au fost bolnavi niciodată. Din nefericire, există asemenea oameni. Şi sînt atît de stupizi încît se laudă cu imunitatea lor desăvîrşită. Sînt înspăimîntători! * Povestesc unui sănătos-tun, unul dintre cei mîndri că nu s-au îmbolnăvit niciodată, despre ipohondria mea: "Cum mă doare ceva, intru în panică. Gîndesc mereu la ce e mai rău - cancere metastaziate, tumori intratabile, boli rare sau chiar necunoscute pentru care nu există tratament etc." Îmi spune: "Ce nasol trebuie să fie să trăieşti aşa. N-aş vrea să fiu aşa. Aşa cum sînt eu e foarte bine. Sînt sănătos, mă bucur de sănătatea mea, fac sport în fiecare zi, mănînc fructe şi salate". Replic: "E păcat, totuşi. Îţi este inaccesibilă o supremă bucurie. Cînd intri la doctor zdrobit de cele mai negre scenarii şi ţi se spune că eşti perfect sănătos, că nu ai nimic. Nimic nu se compară. Ai, apoi, vreo trei sau patru zile în care pluteşti de fericire, pe care le poţi gusta doar dacă ai trecut prin panica teribilă a bolii grave." Rămîne descumpănit şi eu zîmbesc interior. Nu îi mai spun că, ieşind de la doctor cu vestea cea bună, te poate cuprinde brusc gîndul sufocant "dacă a greşit analizele". Te gîndeşti că au greşit, că în aglomeraţia laboratorului au încurcat problemele tale cu ale altora, că acele maşini care măsoară compoziţiile sîngelui au clacat tocmai la examinarea probelor tale şi apoi, inexplicabil, şi-au revenit, fără ca cineva să fi băgat de seamă defecţiunea...