Mesa

Cuvîntul mesa s-a păstrat doar în cîteva expresii, destul de puțin folosite în prezent. Îl găsim uneori în comentarii de pe Internet, aparținînd poate unor persoane mai în vîrstă: „D. a fost băgat mesa inclusiv de colegii de partid” (wordpress.com, 2017); „străinul cu care a făcut afacerea a plecat și el a intrat mesa!” (universul.net, 2020). Dicționarele înregistrează, pe baza unor texte mai vechi, cîteva construcții cu sens apropiat: a băga mesa – „a aduce pe cineva într‑o situaţie dificilă, a‑l face să intre într‑o încurcătură” –, a lăsa mesa – „a lăsa pe cineva în încurcătură; a abandona” –, a cădea (sau a intra) mesa – „a ajunge într‑o situaţie dificilă, periculoasă”. Originea cuvîntului a fost explicată de Alexandru Graur, în 1936 (în Bulletin linguistique, IV): mesa provine din greacă, din adverbul mesa, cu sensul „înăuntru”. Calchiate după greacă sau dezvoltate în interiorul limbii române, expresiile care conțin forma mesa au un sens metaforic și eufemistic destul de ușor de înțeles: cineva ajunge sau e împins să intre înăuntru, adică în ceva neplăcut – un necaz, un bucluc, un impas.

Dicționarul academic (Dicționarul limbii române, DLR, Litera M) ilustrează cuvîntul mesa printr-un citat din Mateiu Caragiale, din Craii de Curtea-Veche. Este probabil cel mai cunoscut context de apariție a cuvîntului, într-o replică în care Gore Pirgu își deplînge insuccesul la jocul de cărți: „Cu toate astea am intrat mesa, se văicări el, am intrat și nu pot afla mîngîiere. Dar are să mi-o plătească, și scump, caiafa asta bătrînă, am să-l curăț”. Cuvîntul are însă și atestări mai vechi, de dinainte de publicarea Crailor de Curtea-Veche. Apare de două ori chiar la I.L. Caragiale, care îl folosește în versurile sale parodice, într-un joc de cuvinte: „O! Lina mea-i săracă / Pribagă Messalina! / ...Ei și?... ce-mi pasă dacă / Mă bagă mesa Lina” (Din carnetul unui poet simbolist); „Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina! / Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?” (Pe oceanul vremii). Contrastul între tonul solemn al poeziei și expresia colocvială e desigur voit, ironizînd – printr-o omofonie forțată, dar cu atît mai obsedantă – artificialitatea exceselor formale din poezia epocii.

De fapt, mesa apare chiar mai devreme în literatura română, în comediile lui Alecsandri, mai ales în imitarea comică a vorbirii străinilor, procedeu des folosit în epocă. În replicile unor greci, deformarea cuvintelor românești și amestecul de coduri oferă indicii despre ceea ce era perceput ca tipic în pronunția acestora, dar și despre ce putea fi înțeles de spectatori fără explicații speciale. Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea, evocînd limbajul împănat de grecisme al epocii premoderne care tocmai se încheia. Personajul Chir Gaitanis (Nunta țărănească, 1848) introduce adverbul mesa în mai multe contexte ușor de înțeles, plîngîndu-se că i s-a pus piper în tabacheră („nu stiu ține mi a mestecato piperi mesa is to tabacheri”) sau utilizînd expresia populară a sufla în borș („a se amesteca nechemat în treburile cuiva”): „nu laso se mi sufla niste țaranoi is to borsi mesa”. Kir Zuliardi, din piesa cu același titlu, inserează cuvîntul în enunțuri mixte, care amestecă româna și greaca, de pildă într-un bilet către soție: „o comisaris tis polițias m-a închiso la grosi mesa” (comisarul de poliție m-a închis la gros/la închisoare/înăuntru). Același personaj combină grecismul cu o construcție idiomatică românească, a băga în cofă: „Am pus-o in cofa mesa pe țarancuța”. A băga mesa și a băga în cofă sînt, evident, expresii sinonime. Nu doar grecii din comedii folosesc cuvîntul; expresia a pune mesa apare la personajul Hagi Petcu (din piesa Ginerele lui Hagi Petcu): „M-au pus mesa, berbantul!”. În presa din prima jumătate a secolului al XX-lea, expresiile conținînd mesa apar din cînd în cînd: „A vrut alde pungașu de Ghiță Ghițoi să mă-nfunde (…), da’ l-am băgat mesa eu pe el!” (Universul, 1909); „Vorba e, cine a fost băgat mesa?” (Adevărul, 1916); „Eu am intrat mesa fără nici o vină” (Realitatea ilustrată, 1935); „A fost prost și a căzut mesa” (Curentul, 1938). Ca ecou tîrziu și ca emblemă a balcanismelor, regăsim mesa în Levantul lui Mircea Cărtărescu, în Cîntul al unsprezecelea, cînd personajele pătrund în Bucureștiul contemporan: „Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămîne mesa / Fetişcane-n blugi cînd vede cum li se suceşte fesa”.

Chiar dacă ar ieși definitiv din uz, expresiile în care intră mesa au atestări în literatură, deci vor continua să fie cunoscute cel puțin prin explicațiile filologice din notele de subsol.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).