Memorie fără sanctuar

Nici de data aceasta prim-ministrul japonez, Junichiro Koizumi, nu a ţinut cont de protestele, venite din China şi Coreea de Sud, şi a vizitat sanctuarul dedicat eroilor de război: a venit într-o limuzină, a intrat în sala principală a monumentului şi a depus o coroană de crizanteme albe. Sanctuarul Yasukuni a fost construit în 1869, în onoarea războiului civil Boshin, tot acolo sînt venerate sufletele celor două milioane şi jumătate de oameni, morţi în cel de-al doilea război mondial; printre ei, 14 militari consideraţi criminali de război. Koizumi a cîştigat lupta pentru supremaţie în propriul partid şi prin promisiunea că va onora acest monument. A făcut-o în fiecare an de cînd e prim-ministru, dar niciodată chiar pe 15 august cînd, în 1945, Japonia a capitulat. În ceilalţi ani, s-a străduit să etaleze ambiguitatea: vizita nu era pe de-a-ntregul oficială, dar nici pe de-a-ntregul privată. Anul acesta, balanţa a înclinat spre vizita oficială. Cînd Koizumi a ieşit, suporterii l-au ovaţionat: "Mulţumim, domnule Koizumi". Protestele nu au venit doar de la ţările care au avut de suferit de pe urma ocupaţiei japoneze (la fel de saturată de cruzime ca şi cea nazistă, dar mai puţin discutată în Europa), ci şi din partea opozanţilor interni: într-un recent sondaj, cifrele arată că mai mult de jumătate dintre japonezi n-ar dori ca aceste vizite să continue cînd altcineva va fi prim-ministru, iar duminică, aproximativ 1.000 de oameni au protestat, pe stradă, la Tokyo. În pofida schimbărilor fundamentale în structura instituţională a ţării, a unei Constituţii care interzice (pentru totdeauna?) participarea la un conflict armat, în pofida democratizării şi a deceniilor de expansiune economică, Japonia nu şi-a reglat problemele cu trecutul şi e mai profitabil, pentru oamenii politici de azi, să-i considere pe criminali eroi, decît invers. Acest tip de emoţii dăinuie şi la fostul aliat al Japoniei, în Germania. Recentele dezvăluiri despre trecutul militar (Waffen SS) al importantului scriitor pacifist şi antifascist, Günther Grass, smulg crusta de pe o rană, de fapt, nevindecată. Denazificarea oferită ca model diverselor instanţe confruntate cu necesitatea de a se debarasa nu doar de ideologia trecutului, ci şi de oamenii care au promovat-o, a avut şi ea găurile ei. Grass n-ar fi avut în nici un fel de suferit, dacă ar fi dezvăluit, atunci, imediat după război, că a fost înrolat în aceste trupe speciale: nu a ocupat o poziţie de unde să poată schimba, în bine sau în rău, mersul lucrurilor. Ar fi putut s-o spună şi atunci (1957) cînd a publicat romanul Toba de tinichea: povestea copilului care nu vrea să se maturizeze bătînd toba, ca să impună ritmul său unei lumi al cărei ritm nu-i convine, ar fi putut veni de la un om din acea lume. Dar Günther Grass n-a vrut să se identifice cu conştiinţa tulbure a naţiunii, a vrut să fie partea ei bună, cînd această poziţie nu mai implica nici un risc. S-a opus chiar şi unificării pentru că în opinia lui, Germania de Est şi de Vest trebuiau să plătească în eternitate crima denumită în mod simbolic Auschwitz. Toţi să plătească, în timp ce el primeşte Premiul Nobel. Probabil că istoria se mişcă mai repede decît indivizii. Discuţiile despre victimele nazismului otrăvesc atmosfera "europeană": Polonia protestează împotriva expoziţiei deschise la Berlin despre soarta milioanelor de oameni obligaţi să-şi părăsească locuinţele natale în secolul XX: armenii, ca urmare a genocidului din 1915-16, refugiaţii din Cipru şi cei din fosta Iugoslavie, dar şi milioanele de germani, acuzaţi colectiv de colaborare cu duşmanul şi obligaţi să-şi părăsească locurile din Cehoslovacia sau Polonia, unde se născuseră. "La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, 12 milioane de germani au devenit refugiaţi", afirmă curatorul expoziţiei din Berlin, Wilfried Rogash. Şi dacă aceste probleme agită în special generaţiile vîrstnice din Polonia şi Germania, cei din staţia de la mijlocul vieţii au de adus lumină în problema dosarelor Securităţii. Adevărul după care tînjeşte prezentul vine din tainiţele unei instituţii al cărei scop a fost minciuna, segmentele de documente sînt publicate şi deseori analizate de persoane, sau ignorante, sau rău intenţionate, standardele inegale aplicate celor găsiţi vinovaţi - toate acestea introduc miasme într-un aer ce se vrea în sfîrşit pur. Experienţa denazificării ar trebui să arate că adevărul nu este niciodată livrat în întregime; rămîne întotdeauna un rest şi pentru generaţiile viitoare.