Marx. Karl, nu Groucho

Anul acesta se împlinesc 190 de ani de la naşterea şi 125 de ani de la moartea lui Karl Marx. Bun prilej de bilanţ al posterităţii sale. Poate că ar fi fost mai nimerit să îmi reţin comentariul încă 10 ani, căci 200 de ani de la naştere este un prilej cu mult mai nimerit pentru cîteva concluzii de etapă în privinţa biografiei cuiva, dar cine poate şti ce va fi cu noi peste 10 ani şi, în plus, sînt bune şanse ca pînă atunci să uit ceea ce am de gînd, acum, să spun. În ceea ce-l priveşte pe Marx, ştim multe. Ştim cam totul. Viaţa lui e foarte bine documentată, cărţile lui sînt republicate abundent (poţi citi Marx integral pe Internet, fără nici o plată), e invocat şi evocat, urît şi adulat - e o prezenţă pregnantă. Consecinţele cărţilor lui sînt mai puternice decît ale oricărei alte filozofii, căci nici un alt proiect filozofic nu a avut un asemenea destin: masive resurse umane şi materiale îndelung dedicate exclusiv, obsesiv chiar, aplicării sale. Dacă există vreo filozofie real-izată, aceasta este marxismul. Dacă există vreo filozofie care a ieşit din stadiul de teorie şi a ajuns în stadiul de practică (pardon, praxis), aceasta este marxismul. Din această perspectivă, spre deosebire de orice alt proiect filozofic, marxismul nu mai poate vinde iluzii. Ştim exact ce produce. Iar marxismul a devenit praxis anume pentru că asta şi-a propus, şi nu din greşeala unor exaltaţi. Ne amintim celebra afirmaţie din "Teze asupra lui Feuerbach": toate filozofiile au explicat lumea din diferite unghiuri, dar noi ne propunem să schimbăm lumea. Ei bine, au reuşit. Se spune, chiar, că numai creştinismul a putut produce un impact mai mare decît marxismul în istoria lumii noastre. Aş adăuga şi psihanaliza, dar, recunosc, nici un muritor nu a fost în stare să producă o mai profundă nebunie în cugetul speciei noastre decît Marx, cu cărţile sale. Ei bine, deşi totul pare a fi ştiut despre Marx, mărturisesc că persistă în mintea mea un mister. Nu e legat de Marx ca personaj - nici măcar la întrebarea "cum de produsul a cinci generaţii de rabini a putut deveni un ateu feroce?" nu mi se pare foarte greu de răspuns -, ci de posteritatea lui. Mai exact, de posteritatea lui postcomunistă. Pentru că, iată, vorbim despre postcomunism, dar nu despre postmarxism. Copilul său a decedat după ce a parcurs toate stadiile îmbătrînirii, dar el, părintele, pare bine mersi, mai proaspăt şi mai în formă ca niciodată. Am epuizat, cu sacrificii enorme, ultimele consecinţe ale praxis-ului marxist, dar nu am terminat nici pe departe cu gîndirea marxistă. Gîndirea marxistă în sine s-a împlinit, de vreme ce ea însăşi a vrut să ajungă praxis. Vedem bine cu ce efecte. Şi, totuşi, gîndirea marxistă nu încetează să farmece chiar şi aşa, epuizată şi nefardată. Mai bine spus, cum se face că cineva care s-a înşelat atît de flagrant are atît de mare succes? Erorile lui Marx sînt colosale. De pildă, cine mai crede astăzi că natura umană e determinată de natura relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie, aşa cum scria Marx în "Ideologia Germană"? Or, cine mai poate lua în serios un raţionament de acest tip, cules din "Critica programului de la Gotha": numai munca produce bunăstare, munca e posibilă numai în societate, noi toţi sîntem membrii naturali ai societăţii, aşadar întreaga bunăstare produsă într-o societate se cuvine în mod egal tuturor membrilor societăţii? Sau, cine mai poate accepta în discursul de astăzi fetişizarea claselor sociale, ca în mai toate scrierile sale? Iar ca viziune de filozofia istoriei, cine mai poate susţine astăzi că trecerea de la "orînduire socială" la alta a fost, legic, o trecere de la inferior la superior? Ei bine, toate aceste non-adevăruri, atît de groase încît nici o persoană decentă nu le-ar mai susţine astăzi, sînt chiar osatura marxismului. E limpede că aproape nimic din ceea ce a scris Marx nu mai e valabil astăzi. Fie a fost invalidat de experienţa istorică, fie a devenit desuet. Pot înţelege de ce Marx a avut succes pînă la prăbuşirea URSS. În fond, doctrina aceasta livra un vis paradiziac şi nu cerea nimic în schimb. În creştinism, ai acces la Paradis doar dacă te comporţi într-un anume fel, dacă faci anumite lucruri şi nu faci altele. După Marx, ai acces în Paradis prin simplul fapt că eşti ceea ce eşti, adică proletar. Te-ai născut proletar, atunci lumea se cuvine să fie a ta. Chiar dacă a existat Gulagul, pot înţelege că anumiţi oameni nu puteau crede şi că maşinăria de propagandă le zăpăcise judecata, căci promisiunea Paradisului care li se cuvine este imbatabilă. Dar, după ce comunismul s-a prăbuşit în sine, ca sistem, ca Weltanschauung, cum de mai poţi fi marxist? După 1990, studii cu duiumul au arătat că principalul argument al apărării lui Marx, acela că nu are nici o legătură cu Gulagul, nu se mai poate susţine. Nu doar că pasaje întregi din scrierile lui îndeamnă la ură de clasă şi la genocid, dar fără şcoala marxistă, orori precum cele comise de regimurile lui Stalin, Mao, Pol Pot sau Ceauşescu nu ar fi fost posibile. Marxiştii de azi se apără argumentînd că excesele criminale ale comunismului se explică prin devierea de la principiile marxismului şi că, dacă marxismul ar fi fost urmat cu fidelitate, Gulagul nu ar fi existat. Asta dacă nu cumva neagă cu totul existenţa sistemului carceral comunist sau, mai grav, îi găsesc merite. Aşadar, marxiştii de astăzi au o mare problemă în a-şi justifica doctrina. E greu, poate chiar imposibil, să treacă peste păcatele ei, căci e greu, poate chiar imposibil, să treci peste un munte din zeci de milioane de cadavre, victime ale comunismului în întreaga lume. Dar poate că eşecul cel mai important al marxismului nu este cel filozofic. Scopul major anunţat, anume eliberarea omului din "lanţurile" capitalismului, a fost ratat pînă acolo încît omul eliberat fugea, cu riscul propriei vieţi, spre "lanţuri", spre Vest. Însă marea ratare s-a petrecut la nivelul banal, al existenţei diurne, biologice. Acolo, la întîlnirea cu fiecare, marxismul a falimentat imediat. John Dos Passos, un mare intelectual al stîngii, ca mai toţi marii scriitori ai "generaţiei pierdute" americane, constata, spre sfîrşitul vieţii sale, prin anii ’60, că marxismul nu a eşuat doar în marele proiect de a asigura tuturor cel mai înalt grad de libertate individuală, ci a eşuat şi în proiectul minimal de a produce suficientă mîncare. Noi, cei care am trăit marxismul, ştim că aşa a fost. Aşa că, mai mult decît oricare alţii, avem dreptul, dacă nu cumva chiar datoria, să ne mirăm cu îngrijorare văzînd că marxismul are, încă, aderenţi pasionaţi.