Marx din Trier
Micul oraș Trier din Germania a celebrat cu fast 200 de ani de la nașterea celui mai cunoscut cetățean al său, Karl Marx. Festivitățile – între care s-a numărat inaugurarea unei expoziții în casa natală și dezvelirea unei statui a autorului Capitalului – nu puteau trece neobservate. Au participați zeci de personalități (printre care și președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker). Au fost și cîteva, nu prea multe, proteste. Dar, una peste alta, atmosfera a fost mai degrabă sărbătorească.
Marxiștii de azi par să fi uitat că filozofia lui Marx a inspirat nenumărate tiranii. O vină poartă aici și instituțiile și politicile memoriale ale Germaniei care nu tratează simetric cele două orori ale secolului XX, fascismul și comunismul. Dacă asupra caracterului profund criminal al fascismului nu mai există, din fericire, nici un dubiu, comunismul pare un soi de utopie ratată, dar niciodată abandonată. Germania pare să fi produs instituții memoriale antitotalitare, dar nu și anticomuniste. Ca și cum germenii totalitarismului nu s-ar regăsi în opera filozofică a părinților fondatori, Marx & Engels. Avem, pe de o parte, o condamnare a dictaturilor comuniste, pe de altă parte un cult al părinților fondatori & gînditori ai comunismului; pe de o parte, o sinofobie în economie și geopolitică, pe de altă parte, o bună cooperare culturală pentru recuperarea, reactualizarea acestei figuri. Nu vrem să importăm mărfuri ieftine din China, dar un Marx din bronz made in China pare o afacere atractivă pentru orașul natal care l-a dat lumii pe cel care inspiră, și astăzi, doctrina Partidului Comunist Chinez.
Faptul că prin Berlin urmele Zidului care odinioară separa cele două Germanii sînt încă vizibile, faptul că mare parte din dosarele STASI au devenit accesibile, faptul că numeroasele orori petrecute în fosta RDG au fost demascate și analizate nu a convins: Marx pare, în continuare, un filozof frecventabil. Ba chiar demonizarea lui îl face, în unele cercuri, și mai simpatic. Încă există un soi de nostalgie după RDG, alimentată, parțial, de muzeele dedicate comunismului, dar și de inechitățile produse de sistemul capitalist de după 1990.
Așa încît prezența lui Jean-Claude Juncker la aceste festivități mi se pare mai degrabă expresia unei carențe culturale decît de (in)adecvare politică.
Poate că-i lipsește bibliografia (Cartea neagră a comunismului, cărțile unor Alain Besançon ori François Furet etc.). Poate că a uitat că o mare parte a Europei de azi s-a aflat, pentru multe decenii, în sfera de influență sovietică și că extinderea Uniunii Europene nu s-ar fi putut produce dacă regimul comunist și sistemul sovietic nu s-ar fi năruit (sub propriul faliment). Iar Europa n-ar fi fost astăzi „cu mai multe viteze“ dacă statele estice n-ar fi avut de recuperat povara/rămînerile în urmă datorate aplicării economiei planificate propăvăduite de marxism.
n Vă mai amintiţi, probabil, de Goodbye Lenin, acea comedie tristă despre despărţirea de tătucul sovietic şi de comunism, în general. Acum mai bine de zece ani, cînd a apărut filmul, Germania chiar şi-a luat definitiv rămas bun de la Lenin. Sau, cel puţin, aşa am crezut: statuile lui Lenin dispăruseră deja de multă vreme. Cea din Berlin a fost demontată de pe soclu şi ascunsă într-o pădure; la Potsdam, statuia a fost distrusă cu picamerele, cea din Dresda a fost luată în grijă de un colecţionar privat, iar la Halle-Neustadt, pe locul unde era statuia s-a construit un centru comercial – revanşa simbolică a libertăţii, a capitalismului şi a bunăstării asupra unei ideologii care a dus RDG (și alte state care au adoptat-o) la faliment.
Dar Lenin n-a dispărut chiar de peste tot. Ba chiar e foarte prezent. În oraşul Schwerin, statuia sa tronează, înaltă de trei metri şi jumătate, într-un cartier sărăcuţ, între blocuri de beton. Şi le vorbeşte, din cînd în cînd, celor de azi. De pildă, acum vreo doi ani, acest Lenin a provocat o dezbatere uriaşă în Germania. Întîi de toate pentru că nimeni nu mai ştia, nimeni nu îşi mai închipuia că există. Apoi, pentru că sute de oameni au manifestat pentru demolarea statuii şi nu au reuşit s-o clintească din loc. Cînd un fost deţinut politic a vrut să înfăşoare capul statuii cu un văl – un happening, o intervenţie artistică – a fost împiedicat şi huiduit de zeci de apărători ai lui Lenin. Oameni care au avut de suferit în timpul regimului comunist au publicat scrisori deschise şi au trimis petiţii în care au cerut măcar eliminarea monumentului din spaţiul public. Degeaba. Primăria, care are în grijă statuia, a refuzat categoric. „De ce trebuie să ne raportăm mereu defensiv cînd vine vorba de moştenirea noastră culturală?“, a spus atunci Angelika Gramkow, primarul oraşului, membră a partidului Die Linke. Statuia mai surîde şi azi pe soclu. Din Trier i se alătură acum, zîmbind peste timp și peste țară, Marx.
