Marile speranţe, marile limite

Într-un excelent şi, tocmai de aceea, frustrant de scurt interviu pe care dl Emil Hurezeanu l-a luat recent dlui Henry Kissinger, legendarul american a vorbit despre România ca despre un loc al speranţei, dar şi despre limite. E drept, răspunzînd unor întrebări diferite. Mai precis, fostul secretar de stat a spus că lupta cu limitele ţine, în fond, de arta omului de stat. Mai întîi, trebuie să le cunoască. E vorba, deopotrivă, de limitele sale personale, politice şi intelectuale, dar şi de limitele puterii ţării sale, dacă ne referim la politica externă. Adecvarea la limite nu înseamnă că omul de stat trebuie să opereze, cuminte, în interiorul lor. Ar fi un om de stat mediocru. Evident, nici o atitudine extravagantă, mult dincolo de ceea ce poţi, nu e recomandabilă. Ar fi un om de stat lipsit de credibilitate în plan internaţional şi nesăbuit în plan intern. Aşadar, omul de stat trebuie să provoace limitele, să joace subtil un pic dincolo de ele. Îndrăzneala - condiţie esenţială pentru succesul unui om de stat - trebuie să se consume la doar doi paşi dincolo de limite. Nu există o reţetă pentru asta, nu există şcoli în care să înveţi subtila artă de a juca util şi prudent dincolo de limite. În fond, e o artă. Şi cine sîntem noi să ne îndoim că artă este, dacă o spune chiar zeul realismului american? Este evident că România de astăzi este o ţară plină de speranţe. Pot fi, desigur, speranţe deşarte. Pot fi speranţe împlinite. Istoria noastră abundă în primele şi notează doar cîteva din a doua categorie. Dar nimic din ceea ce ni se întîmplă astăzi nu are precedent istoric. Apartenenţa la o Uniune Europeană care, cel puţin în privinţa politicii externe şi de securitate, se construieşte nu doar sub ochii noştri, ci împreună cu noi, marchează o diferenţă enormă faţă de tot ceea ce ştim. Vremea speranţelor este şi vremea îndrăznelii. Adică, vremea luptei cu limitele. Pe de altă parte, este evident că liderii noştri politici nu se pot ridica la nivelul provocării excepţionale cu care se confruntă România acum. Avem o "clasă politică" mediocră intelectual, mai degrabă iresponsabilă şi, cred, meschină ca aspiraţii. Politicienii noştri, inclusiv cei care decid politica externă - sînt cam 30 la număr, preşedintele, ministrul de Externe şi premierul sînt doar trei dintre ei - nu au curajul de a asuma un proiect conform valorilor în care cred. Ei posedă, în cel mai bun caz, o dexteritate în reacţii şi o capacitate de a combina pe spaţii înguste, ca să vorbim ca în sport. Am avut un preşedinte dominat de propriul trecut, ceea ce l-a făcut cu totul inadecvat. Am avut, apoi, un alt preşedinte dominat de iluziile sale, ceea ce l-a făcut cu totul ineficient. Avem acum un preşedinte care e dezinhibat în relaţia cu propriul trecut - oricare va fi fost acesta - şi care nu este deloc genul lesne de iluzionat. Are însă limitele sale. Care-i enervează pe unii şi nu se văd deloc pentru alţii. Cu acea capacitate excepţională de percepţie a realităţii social-politice de care e capabil un mare scriitor, dl Mircea Cărtărescu spunea într-un editorial recent că mai crede că dl Băsescu nu va rata şansa de a fi un mare preşedinte, aşa cum o spusese cu ceva vreme în urmă, dar cu inima tot mai mică, "cît un purice". M-am regăsit cu totul în afirmaţia dlui Cărtărescu. Şi în cea făcută cu inima întreagă acum multe luni, şi în cea de acum. În fond, miza mandatului oricărui preşedinte depăşeşte cu mult destinul său politic. Este o miză care ne priveşte pe toţi şi, de aceea, trebuie să ne comportăm ca parte a ei, ceea ce ne îndreptăţeşte să fim liberi să ne manifestăm cînd credem că e pierdută. În ultimă instanţă, un preşedinte al României este administratorul speranţelor noastre. Uneori, dacă e abil, chiar el le generează. Ca în cazul actualului preşedinte. Atunci, responsabilitatea sa este de două ori mai mare. În plan extern, România a dobîndit un dinamism în plus de cînd dl Băsescu se află la Cotroceni. Există eşecuri - politica la Marea Neagră este, cred, cel mai vizibil. Există reuşite - legătura tot mai profundă cu structurile euro-atlantice şi, de aici, încrederea crescîndă pe care aliaţii vestici o au în noi este, iarăşi, de necontestat. Şi nu a fost uşor, de vreme ce Rusia şi micul ei vasal, Moldova dlui Voronin, sînt tot mai agresive, iar pe la noi se găsesc mulţi care practică, pervers, discursul de autoînvinovăţire pentru asta. Evident, "autoînvinovăţire" înseamnă, în cazul politicii externe, blamarea preşedintelui. Speranţa se mai menţine în viaţă şi pentru că evaluăm acum, la începutul lui 2008, un parcurs în derulare. Doctrina Băsescu - sau, în fine, numiţi cum vreţi băsescianismul politicii noastre externe - mai are cel puţin doi ani de dezvoltare pînă să intre în cărţile de istorie. Dar, e bine de spus, şi speranţa are limitele ei. Sau, mai precis, şi noi avem limite în puterea de a spera. Mulţi - foarte mulţi - le-au atins deja. Este un prim şi mare semnal de alarmă pentru preşedinte. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie. Dacă omului de stat trebuie să-i cerem să joace dincolo de limitele sale, nimeni nu are dreptul să ceară cetăţenilor să spere dincolo de limitele puterii lor de a produce speranţă.