Mania titlurilor
Un semn de normalizare a vieţii politice româneşti – prin renunţarea la un anumit tip de originalitate – l-ar reprezenta depunerea unei moţiuni de cenzură care să fie înregistrată extrem de simplu, doar prin indicarea obiectului şi a datei: Moţiune contra Guvernului, din 1 februarie a.c. Cam aşa par să fie identificate moţiunile de cenzură prin alte părţi ale Europei, în state care au respectiva instituţie parlamentară, de exemplu în Franţa (Motion de censure din decembrie 2018), în Marea Britanie (Motion of no confidence din ianuarie 2019) sau în Italia (Mozione di sfiducia din august 2019). În Parlamentul României se desfăşoară însă, de mai bine de 15 ani, o adevărată întrecere literară, în care sînt propuse pentru moţiuni, titluri cît mai spectaculoase, voit isteţe şi mobilizatoare. Site-ul Camerei Deputaţilor (cdep.ro) oferă lista tuturor moţiunilor depuse după 1989, astfel că examinarea genului e lesnicioasă.
În primii ani post-totalitari nu s-au depus moţiuni de cenzură. Cele apărute începînd din 1993 erau în general identificate prin desemnarea relativ neutră (dar adesea excesiv de lungă) a obiectului criticii: „Moţiune de cenzură privind Strategia de reformă economico-socială a programului de guvernare“ (1993); „Moţiune de cenzură privind Stoparea privatizării, scăderea nivelului de trai, manifestaţia de protest de la Reşiţa“ (1994); „Moţiune de cenzură privind Nerespectarea Constituţiei, depunerea proiectului bugetului de stat pe anul 1994 cu întîrziere de 7 luni“ (1994); „Moţiunea de cenzură referitoare la Angajarea răspunderii Guvernului asupra Declaraţiei de politică generală privind bilanţul primului an de guvernare“ (2001) etc.
Inventivitatea jurnalistică cu ambiţii retorice şi literare de tip pamfletar începe să se manifeste mai clar din 2003 („Moţiunea de cenzură Mafia sufocă România“), printr-o competiţie de titluri subiective, vituperante, cu inserţii colocvial-argotice: „Dictatura şi incompetenţa Guvernului (…) împotriva integrării europene a României“ (2005); „Anti-reforma sănătăţii“ (2006); „Guvernul (…) – Fapte şi Minciuni“ (2006); „Educaţia rămîne, Guvernul pleacă“ (2008); „Moţiunea României majoritare, moţiune populară“ (2010); „Legea Educaţiei Naţionale, o lege anti-educaţie şi anti-românească“ (2010); „Legea privind salarizarea în anul 2011 – ultima «ţeapă» trasă românilor de guvernarea B.–U.–B. [numele preşedintelui, al unui politician, al premierului]“ (2010); „Legea salarizării guvernului iresponsabil“ (2010); „Codul B. [numele premierului] – salarii mici, şomaj mare, firme falimentate“ (2011). Influenţele stilului jurnalistic asupra limbajului parlamentar românesc au fost analizate – şi exemplificate, printre altele, prin titlurile moţiunilor de cenzură – de Sorin Semeniuc, în teza sa de doctorat din 2012 (Interferenţe între limbajul publicistic şi cel politic, în România, după 1989).
În loc să evoce dezbaterea marilor teme politice, titlurile moţiunilor anunţă pamflete destinate publicului larg. Se recurge la parafrazări de expresii populare, eventual rimate: „Guvernul (…) a hotărît: «Decît muncă fară rost, mai bine puţin şi prost»“ (2009); „PSDragnea, în campanie mumă, la putere ciumă“ (2017). Ambiţiile şi eşecurile literar-jurnalistice nu pot fi atribuite unei tabere anume: clişeele circulă dintr-o parte în alta, iar taberele efemere au fost alcătuite, de-a lungul timpului, din mai toate alianţele posibile. Am încercat să anonimizez titlurile, omiţînd sau prescurtînd numele partidelor şi ale premierilor supuşi moţiunii; lucrul nu este însă posibil atunci cînd numele însuşi este inclus într-un joc de cuvinte.
Structura preferată a titlului este cea a sloganului războinic, hiperbolic, construit în jurului unui imperativ şi recurgînd adesea la majuscule: „Opriţi genocidul social!“ (2010); „V.P. pune în pericol statul de drept! Opriţi fraudarea alegerilor (…)!“ (2014); Opriţi Guvernul P. 3“ (2014); „NU LEGALIZAŢI FURTUL ÎN ROMÂNIA!“ (2017). Cumulul de formule mobilizatoare extreme e atins de titlul „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!“ (2012). Nu este foarte clar cine e destinatarul acestor imperative. Potrivit regulilor instituţionale, moţiunea este votată de parlamentari, deci lor ar trebui să le fie adresată, preponderent raţional, nu prin sloganuri făcute să emoţioneze mulţimea la un miting (jenante chiar şi atunci, prin excesul clişeizat). Se recurge uneori şi la adresarea individuală, la persoana a II-a singular: „Alege între România şi P., un premier compromis. Demite-l pe V.P.!“ (2015). Alte expresii ale necesităţii şi ale urgenţei imperative preferă formele impersonale: „Guvernul (…) trebuie să plece“ (2007); „Ajunge!“ (2018); „Demiterea (…), o urgenţă naţională!“ (2018); „Guvernul (…) trebuie demis!“ (2019); „Guvernul (…) trebuie demis de urgenţă!“ (2019). Grupul care propune moţiunea se plasează în ipostaza eroului salvator, în formule emfatice marcate de acelaşi exces de semne de exclamaţie: „România nu poate fi confiscată! Apărăm democraţia şi votul românilor!“ (2017). Cîteva titluri urmăresc captarea atenţiei prin cifre şi prin aluzii intertextuale: „1000 de zile de haos“ (2007), „11 împotriva României“ (2009) etc. De cele mai multe ori, titlurile mizează pe limbajul depreciativ specific pamfletului: „marea păcăleală“ (2009), „ruşinea României“ (2018), „Guvernul Sfidării Naţionale“ (2017), „Guvernul corupţiei, demagogiei şi minciunii!“ (2014), „privatizarea democraţiei româneşti“ (2020) etc.
E puţin probabil ca publicul larg să fi fost vreodată entuziasmat de eventuala expresivitate a unor asemenea titluri sau ca parlamentarii să se fi lăsat convinşi să voteze într-un anume fel ca urmare a ingeniozităţii lor retorice. E greu de înţeles de ce, în acest context, o retorică banală şi găunoasă e preferată unor formulări simple şi neutre.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
