Make Europe Great Again
N-a rostit nimeni sloganul ăsta încă și foarte probabil nu o va face. Însă, forțată de împrejurări, Uniunea Europeană nu e departe de a-l adopta. Cu toate regulile și cu toată birocrația ei, UE s-a profilat de-a lungul timpului ca o instituție care crede și aplică loial principiile comerțului liber. Într-o lume globalizată, au spus tot timpul reprezentanții blocului comunitar, eliminarea tarifelor și restricțiilor oferă avantaje tuturor părților implicate. Cu cît e mai ușor să vinzi și să cumperi produse și servicii, cu cît barierele sînt mai mici, cu cît granițele contează mai puțin, cu atît beneficiile sînt mai mari. Pentru toate părțile implicate.
Sigur, asta n-a funcționat tot timpul și n-a funcționat perfect. Dar întotdeauna ținta a fost aceeași. Liber acces la piețe. Ani de-a rîndul, în negocierile între puterile economice ale lumii, în toate formatele posibile, europenii au repetat ritualic mantra comerțului liber, de natură să ofere oportunități noi, să creeze job-uri și prosperitate. Pînă la un punct, firesc și previzibil, n-au fost singuri în retorica aceasta. Peste Atlantic, americanii spuneau același lucru. Ținta principală a acestor discursuri era China. Strategia Beijingului a fost tot timpul orientată către acumularea de tehnologie și know-how din Occident, oferind la schimb un acces limitat pentru companiile vestice pe uriașa piață internă chinezească.
Fostul securist Ion Mihai Pacepa povestea, într-unul dintre volumele sale dedicate epocii Ceaușescu, cum regimul a cumpărat o licență Renault pentru fabricarea mașinilor Dacia, însă mii de soluții pentru opțiunile mașinii au fost pur și simplu furate de la producătorul francez. Multiplicați asta de milioane de ori și avem o imagine a motorului principal al ascensiunii Chinei.
Bazată pe furt și etatism autoritarist, ascensiunea Chinei nu mai poate fi negată, iar Occidentul nu poate decît să regrete naivitatea de a crede că dezvoltarea economică va transforma Beijingul într-un partener. Nu e cazul. China este o amenințare, una a cărei umbră este tot mai lungă.
Asta a determinat Statele Unite ca, încă din timpul mandatelor președintelui Obama, să încerce, mai întîi cu pași mărunți, apoi tot mai hotărît, să își protejeze economia de efectele apariției unui nou jucător major pe piețele mondiale. Ce a însemnat asta? Concret, taxe. Taxe și subvenții menite să protejeze companiile americane de amenințarea dragonului pseudocomunist. Președintele Trump a fost ferm în politica sa economică, pe care pus-o sub umbrela sloganului „America First“ („Mai întîi America“), aplicînd tarife de import de 25% pentru o gamă largă de produse chinezești. Au existat atunci temeri că protecționismul american va duce la un război comercial internațional cu efecte grave asupra tuturor celor implicați. O reacție a existat la Beijing, care a impus tarife retaliatorii unor produse americane. Efectul însă nu a fost acela de care se temeau analiștii. Companiile vizate direct au avut de suferit, însă nu a existat un efect de replicare mai departe în lanțul economic.
Mai prudentă, Europa a ales calea pe care o alege mereu. Aceea a negocierilor. Însă China n-a dat semne că e dispusă la prea multe compromisuri. Europa s-a văzut în situația de a-și accepta multiplele dependențe (producție de bunuri, piață de desfacere uriașă chiar dacă cu acces limitat).
Între timp, Donald Trump nu mai este la Casa Albă, locul său fiind luat de Joe Biden. Un președinte care a promis că va repara relațiile reci cu aliații europeni în numele unei comunități de valori și interese semnificativ mai importantă decît orice diferend bilateral. În teorie – și în practică –, așa s-a întîmplat pînă la un punct. Iar punctul acela a fost Legea pentru reducerea inflației pe care președintele a reușit să o treacă prin Congres, înainte de alegerile parțiale din această toamnă. Actul normativ oferă subvenții și scutiri de taxe de 369 de miliarde de dolari companiilor care investesc în economia americană. Condiția? Să producă în America. Izolaționismul mai degrabă retoric al lui Trump primește, în acest fel, o injecție cu steroizi ale cărei efecte se vor simți foarte puternic în restul lumii. Și mai ales în Europa, care vede deja cum privirile multinaționalelor se îndreaptă către generoasa ofertă americană. Asta înseamnă mai puține investiții, mai puțină competitivitate a europenilor, mai puțină cercetare și dezvoltare de produse noi în interiorul blocului comunitar.
Europa se vede astfel faultată de principalul său aliat și partener în arena internațională. Dacă din partea Chinei nu sînt așteptări, dinspre SUA europenii sperau măcar la un pic de înțelegere.
Vizita la Washington, de zilele trecute, a președintelui Franței, Emmanuel Macron, a stat sub semnul acestei urgențe. Cînd nu e preocupat să maseze orgoliul Rusiei, liderul francez își aduce aminte că vine din business și își mai exersează pragmatismul. Cu ochii pe starea economiei și pe un al doilea mandat, e puțin probabil să se lase fermecat de argumentele franceze/europene. Mici compromisuri sînt posibile, unul major – nu.
În doar cîțiva ani am trecut de la „mai multă globalizare” la „mai puțină globalizare”. În vremea comunismului se spunea că izolaționiști sînt cei care merg drept cînd partidul o cotește. Uniunea Europeană verifică zilele astea adevărul acestei butade.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
