Lupta stîngii româneşti cu fascismul italian

De cîteva săptămîni, Italia a luat foc. Asistăm la o revoltă generalizată împotriva românilor! Se pare că tot italianul, de la politicianul miliardar şi guraliv la băietanul simplu cu ochiul anume antrenat să ginească din goana scuterului, prin aglomeraţie, clipa de echilibru nesupravegheat al poşetei de pe umărul turistei, nu mai are altă treabă decît să vîneze români. Au descoperit voluptatea asta şi, cum italienii sînt un popor hedonic, o practică în continuare abundent, neînfrînat. Au devenit cu toţii nişte fiare rasiste şi xenofobe. Fascişti! Ici-colo, cîte un italian mai domol exprimă vocea raţiunii recitînd litania ştiută: nu toţi românii sînt aşa, unii sînt buni, alţii răi, nu e corect să-i condamni pe toţi pentru faptele unuia, e periculos să generalizăm etc. Dar, totuşi, impresia generală e că italienii mănîncă ficat de român la cină. Cam asta ar fi concluzia unui picat din Lună care ar vizita presa românească de la scandalul Mailat încoace. Presa noastră musteşte de ştiri, articole, păreri, frustrări şi tifle despre isprăvile romilor români ajunşi în Peninsulă şi care, citez deja un clişeu, "au îngrozit Italia". Intim legaţi de presă, politicienii români nu pot nici ei prea mult. În toate aceste luni nu am înregistrat nici măcar o singură idee lucidă din partea elitei noastre politice în privinţa administrării eficiente a acestei situaţii neplăcute. S-o spunem clar: singurii politicieni români care au reacţii faţă de ceea ce se întîmplă în Italia sînt socialiştii şi liberalii. Nu e de mirare. În proiecţia lor europeană, şi PSD, şi PNL aparţin unor grupuri politice de stînga, iar alegerile locale şi generale din acest an au produs o victorie masivă a dreptei în Italia. În buna ei tradiţie, stînga ţipă alarmist că ceea ce se petrece în Italia e fascism. Ştim bine, în arsenalul retoricii stîngiste nimic nu e mai infamant decît "fascist". Este invectiva supremă. Cam la fel cum este "comunist" pentru retorica de dreapta. De ce este fascism ce se întîmplă în Italia e imposibil de explicat cu argumente politice. Teza revigorării fascismului în Italia, agitată de stînga românească, are numai argumente conjuncturale şi nu are, din cîte îmi dau seama, nici o substanţă. Primul argument pare a fi acela că totul se petrece în Italia - ţara în care, în anumite adîncuri, freamătă nostalgii vii după Duce şi a cărei dreaptă este a priori suspectă de fascism orice-ar face. Al doilea argument este trecutul politic al lui Gianni Alemanno, noul primar al Romei. În tinereţe, omul a simpatizat fascia. Odată fascist, mereu fascist - spun socialiştii noştri. Sigur că, dacă te uiţi printre rîndurile lor şi aplici reciproca - "odată comunist, mereu comunist" - rezultatul ar fi cam dramatic pentru că ai descoperi un partid social-democrat compus, în proporţie de 90%, din comunişti. Iar interviurile lui Alemanno, oricît ar fi fost scormonite de presa noastră, nu exprimă nimic fascist. Tot ce spune Alemanno este perfect democratic, perfect european. Cred că fermitatea lui miroase a fascism stîngii noastre, totuşi, nu poţi echivala fermitatea cu dictatura, aşa cum relativismul nu presupune anarhie. La fel mi s-au părut şi intervenţiile lui Franco Frattini, noul ministru de Externe italian. Stînga noastră, fie că e social-democrată, fie că e liberală, rumegă clişee de speriat sugarii. În Italia, anumite comunităţi se simt ameninţate, asediate, agresate de romii români, stabiliţi la periferii în acele "tabere" care sînt, de fapt, insule pestilenţiale de ilegalitate. Prima obligaţie de a apăra comunităţile revine autorităţilor - guvern, prefecturi, primării. Autorităţile nu au făcut acest lucru. Aşadar, italienii din acele comunităţi au început să se apere singuri. Dreptul la autoapărare este fundamental, natural, atît pentru indivizi, cît şi pentru comunităţi şi o lectură ceva mai aplicată a unor clasici precum Hobbes sau Locke lămureşte, cred, acest lucru. Fireşte, dacă admitem că Hobbes şi Locke nu au fost fascişti. Guvernarea centrală şi locală (în cazul Romei) de stînga nu a putut livra cetăţenilor sentimentul de siguranţă. Prin urmare, a fost incapabilă să îndeplinească cea dintîi menire a unei guvernări (iar trimit la Hobbes şi la Locke). În aceste condiţii, italienii au reacţionat absolut firesc votînd o ofertă care răspunde nevoii lor şi trecînd la acţiune tocmai pentru că autorităţile nu o fac. Să negi dreptul de autoapărare al unei comunităţi neapărate de propriul guvern - căci asta face stînga de la noi cînd vitriolează Italia "fascistă" - e antinatural şi absurd. Mai există în retorica stîngii noastre ideea că pericolul rom asupra comunităţilor italiene e fals sau, în orice caz, e exacerbat de "fascişti", ca să manipuleze frica cetăţenilor simpli şi că culeagă voturi. De unde ştiu ei? Au trăit vreo zi într-un cartier roman sau napoletan aflat lîngă "tabere"? Eu nu am trăit şi, de aceea, mă feresc să spun celor care au trăit ce trebuie să simtă. Îi ascult şi îi înţeleg - atîta am dreptul să fac. Ideea că din studioul unei televiziuni de ştiri de la Bucureşti cineva explică unei comunităţi italiene - Roma sau Napoli - că nu trebuie să îi fie frică de ceea ce îi este frică şi că, de fapt, ceea ce ei percep ca pe o ameninţare nu este o ameninţare mi se pare de un ridicol nebun. Adevărul este că Guvernul Prodi a fost foarte slab şi că primarul socialist al Romei a ignorat ani de zile problema romilor români, deşi violenţele se acumulau şi romanii deveneau tot mai îngrijoraţi. În contextul reacţiilor stîngii noastre, trebuie amintit şi episodul ridicol al solicitării "demisiei de onoare" a comisarului Frattini. Vă amintiţi, cînd toată lumea ştia că Frattini îşi face bagajele de la Bruxelles pentru a prelua Externele în cabinetul Berlusconi, hop şi PNL cu solicitarea "demisiei de onoare". Nu elaborez pe tema onoarei celor care cer "demisii de onoare", ci semnalez că nu văd nici o neconcordanţă între declaraţiile lui Franco Frattini de acum cîteva luni - cînd susţinea că legislaţia europeană trebuie aplicată în cazul ilegalilor infractori din Italia - şi cele de azi - cînd susţine că legislaţia europeană ar trebui modificată pentru a fi încă mai eficientă în reprimarea acestora. Oricum, nimic fascist nu se află în declaraţiile lui Alemanno şi nimic dezonorant în declaraţiile lui Frattini. Doar îngrijorare şi fermitate. Luciditate şi responsabilitate faţă de ţara lor. Şi subliniez: nu este nimic nedemocratic în asta. Dar dacă stînga politică românească s-a dovedit ridicolă în raport cu ceea ce se petrece în Italia, dreapta noastră este de-a dreptul nătîngă. Despre asta, săptămîna viitoare.