Lunga poveste a defăimării
Propunerea dlui Dragnea referitoare la o lege prin care să se pedepsească „defăimarea“ țării nu trebuie privită doar ca un puseu al unui om enervat de prea multă critică. Dar, înainte de a examina originea ideii, să vedem ce vrea, de fapt, șeful pesedeilor. Iată vorbele lui, așa cum sînt reproduse de un site de știri ce-i este, în general, favorabil: „Am vorbit cu mai mulţi colegi şi am convenit să lucrăm la o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român, ţării în ansamblu, să poată sancţiona acest lucru, pentru că aceşti oameni, gen Monica Macovei şi alţi europarlamentari, care mint despre propria ţară, care defăimează propria ţară, aduc foarte multe deservicii. Noi din cauza asta pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu cîştigăm nimic în schimb“. În altă parte, și-a formulat gîndul astfel: „Sînt mulți cei care defăimează România, atît în țară, cît și la Bruxelles, cum face Monica Macovei. Spun minciuni despre această țară și, de fiecare dată cînd acest lucru se întîmplă, România pierde ceva. Trebuie să facem o lege care să dea dreptul statului român să corecteze aceste lucruri. Cred că ar fi incorect să nu existe o astfel de lege. Vă pare bine ca despre țara noastră să se spună minciuni și să fie defăimată? Eu nu vorbesc de infracțiune, dar ceva trebuie să fie. Toți avem dreptul la libera exprimare, dar cînd tragi linia la apelul de seară, România pierde ceva“. Logica dlui Dragnea este, desigur, rudimentară. Pentru că unii critică guvernul României (abuziv echivalat de președintele Camerei Deputaților cu România însăși), țara pierde în plan extern, iar guvernul (gata cu țara, ne întoarcem la guvern) trebuie cumva abilitat să recupereze aceste pierderi. Pe cît de găunos, pe atît de periculos discursul dlui Dragnea. Dar nu voi repeta și eu ceea ce s-a tot spus: că propunerea e periculoasă, că dovedește natura antidemocratică a dlui Dragnea, că pune combustibil în motoarele naționalismului rău etc. Ceea ce mi se pare interesant de găsit este sursa acestei idei. Ideea unei asemenea legi are rădăcini mai solide decît un trecător capriciu, căci vine din Constituție și din tradiția pesedistă a guvernării.
Întîi, să (re)citim legea noastră fundamentală ca să înțelegem mai bine. Art. 30 din Constituție instituie libertatea de exprimare astfel: „libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin oricare alte mijloace de comunicare în public sînt inviolabile“ (alin. 1). Urmează alte cîteva alineate cu precizări, după care, firesc, urmează instituirea limitelor acestei libertăți care, cu toții sîntem de acord, trebuie să fie foarte foarte largi, dar trebuie să existe. Protecția împotriva abuzului libertății de exprimare se instituie prin două alineate succesive care se referă la subiecți diferiți. Alineatul 6 al art. 30 stabilește protecția persoanei în raport cu libertatea de exprimare a celorlalți, indicînd pînă unde poate merge libertatea unei exprimări care se referă la o persoană. Alineatul 7 stabilește protecția unor interese publice în raport cu această libertate. Și aici găsim acest text: „Sînt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii (subl. mea), îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“.
Așadar, Constituția însăși cere o lege precum cea pe care și-o dorește dl Dragnea. Imediat, apar cel puțin două discuții de făcut. Prima: dacă nu cumva această „lege“ există deja. Vă rog să nu înțelegeți neapărat cuvîntul „lege“ din textul constituțional ca pe un act normativ, de sine stătător, anume dedicat chestiunii, ci ca pe o sumă de norme juridice care pot fi răspîndite ici-colo în diverse legi, prin care imperativul constituțional de legiferare a fost satisfăcut. De pildă, interzicerea îndemnului la război de agresiune se găsește în Codul Penal, interzicerea incitării la discriminare și ură este sancționată și în Codul Penal, și în Ordonanța 137/2000, și așa mai departe. Unde, însă, se poate găsi sancțiunea „defăimării țării și a națiunii“? Mă mulțumesc, pentru moment, să ridic problema. Nu încerc un răspuns pentru că aș epuiza spațiul acestei rubrici. A doua discuție, firește, este mai importantă și mai complicată: ce-i aia „defăimare“, ce i aia „țară“, ce-i aia „națiune“? Mă grăbesc să precizez că-mi displace profund să despic firul în patru, dar pentru a face o lege bună este esențial să precizăm cît de bine se poate termenii. O lege care sancționează un comportament trebuie să precizeze cu maximum de exactitate: cine este pasibil de sancțiune, în ce constă conduita sancționată și cum se sancționează această conduită. Or, ce anume poate fi socotit defăimător în condițiile libertății democratice de exprimare? Mă mulțumesc doar să spun că „a defăima“ înseamnă să strici faima bună a cuiva. Faima României nu este chiar ceva ce trebuie neapărat păstrat așa cum e. Și dacă te referi, ca dl Dragnea, la un prejudiciu de natură politică, cine l-ar putea cuantifica și preciza într-un raport de expertiză? Punîndu-mi această întrebare, eu am avut în vedere doar unul dintre sensurile pe care DEX-ul le recunoaște cuvîntului „defăimare“ – acela de decădere. Mai sînt, însă, și altele, precum subapreciere, ponegrire, bîrfă, calomniere, umilire, dar și critică vehementă. Trebuie să definim foarte precis ce anume înseamnă defăimare și, evident, asta nu putem face decît avînd în vedere valoarea pe care o protejăm. Și așa am ajuns la „țară“ și la „națiune“. Concepte cu multe înțelesuri în literatura politică și, din păcate, plurisemantice și în Constituție. Suficient să spun că, pentru unii, națiune și popor înseamnă același lucru, pentru alții nu; că în textul constituțional se vorbește de „suveranitate națională“ la art. 2 după ce ni se spune că „suveranitatea“, fără „națională“, e un atribut al statului. „Țară“ e și mai complicat decît „națiune“, avînd în vedere că, în legea fundamentală, România este stat (art. 1), teritoriu (art. 3), patrie (art. 4), subiect de drept internațional (art. 10), dar și națiune (ca o interpretare a art. 12), deținător de valori culturale și artistice (art. 33) etc. Țara ca atare este și teritoriu (art. 3), și națiune (art. 12), și comunitate largă (art. 49 sau art. 62), cînd nu este spațiu al legiferării (art. 61) ori sumă a unităților administrative numite județe (art. 74).
Slavă Domnului, în privința dreptului la liberă exprimare și a limitelor acestuia, Constituția însăși ne scoate din încurcătura în care tot ea, din cîte vedem, ne-a băgat. Conform art. 20, în materia drepturilor și libertăților fundamentale, deci și a libertății de exprimare, înțelesul acestora se deslușește citind deopotrivă Constituția și Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte, inclusiv sau mai ales, adaug eu, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Iar, dacă se constată că există contradicții între textele internaționale și cele din Constituția noastră, prevalează cele internaționale. Ne vom lămuri cu privire la „defăimarea țării și a națiunii“ mai degrabă văzînd tratatele internaționale și dreptul european.
Cum spuneam, ideea unei legi care să-i sancționeze pe defăimători are, la PSD, o tradiție. În 2004, șeful pesedeilor era dl Adrian Năstase, care era și prim-ministru. La fel ca dl Dragnea acum, era exasperat de critici și contestări. Atunci, a anunțat că va plăti o firmă de avocați să cheme în instanță pe toți cei care îi defăimează guvernarea și strică astfel relațiile internaționale ale țării. Dl Năstase era, la vremea aceea, un adevărat faraon al României. Să mă ierte luptătorii anti-Dragnea de acum, dar șeful PSD de azi face doar figura unui lacom mediocru puțin înfricoșat de ceea ce ar putea să i se întîmple, pe lîngă statutul faranoic pe care și-l construise, inteligent și cinic, marele „AN“. Ei bine, în primăvara lui 2004, dl Adrian Năstase gîndea cam cum gîndește dl Dragnea acum. Dacă sînteți de acord cu mine că, totuși, între dnii Năstase și Dragnea este o mare diferență, atunci ajungem la concluzia că singura explicație pentru faptul că, la o distanță de 14 ani, cei doi lideri gîndesc la fel stă într-un anume pattern al modului în care PSD guvernează. Se schimbă oamenii, se schimbă politicile, se schimbă generațiile – dar ceva rămîne la fel în modul de guvernare al PSD. E ceva în gena acestui partid care vine, ca orice trăsătură genetică, de la strămoși. De la marele strămoș al PSD: și mai marele Partid Comunist Român.
