Longevivi
În ultima vreme, adjectivul longeviv este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea – relativ îndelungată – a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană. Dezavantajul noilor construcții, în care adjectivul apare în legătură cu un substantiv denumind funcția sau ocupația persoanei, este că produc o anumită ambiguitate: la prima lectură (mai ales dacă este vorba de un titlu jurnalistic), cititorul nu prea poate ști dacă persoanele în cauză au atins o vîrstă venerabilă sau dacă perioada lungă se referă doar la durata activității lor. Exemple ale acestei utilizări se găsesc cel mai ușor în context superlativ: „Unul dintre cei mai longevivi consilieri ai lui Viktor Orbán demisionează” (hotnews.ro); „Unul dintre cei mai longevivi primari din România (...) a fost surprins în timp ce mătura, în folosul comunității” (digi24.ro); „Povestea celor mai longevivi HR manageri” (wall-street.ro). Sînt și contexte în care este precizată de la bun început „longevitatea” ca păstrare în funcție: „Unul dintre cei mai longevivi conducători de serviciu din Gorj se poate mîndri cu nu mai puțin de 28 de ani de activitate” (facebook); „A.V., unul dintre cei mai longevivi executivi din România, pleacă de la cîrma Selgros România după 17 ani. El va prelua conducerea Selgros Germania” (zf.ro). În al doilea exemplu, pentru că cifrele singure nu sînt foarte impresionante, este explicat contextul: „A.V. este unul dintre cei mai longevivi executivi din businessul românesc dat fiind că în medie un mandat este de 3-5 ani” (zf.ro).
În dicționarele noastre, adjectivul longeviv (adesea substantivizat) are o definiție clară, strict limitată la durata vieții: „(persoană) care trăiește mult, depășind media de viață normală” (DEX). Nici substantivul longevitate nu are o definiție mai complicată, formulările variind doar stilistic, de la „îndelungă viețuire” (Șăineanu, Dicționar universal, 1929) la „durată excepțională a vieții; viață lungă (a unui individ, a unui grup, a unei specii)” (DEX).
Extinderea semantică a lui longeviv are mai multe explicații. În primul rînd, aceasta urmează un tipar metaforic răspîndit. Cît timp longevitatea este o caracteristică figurată a instituțiilor sau a activităților, metafora (personificatoare) este chiar acceptabilă, pentru că nu produce nici o confuzie: „Una dintre cele mai longevive emisiuni ale postului TVR 3, «Din arhiva TVR», revine în grila de vară” (facebook.com); „angajări la una dintre cele mai longevive și serioase firme din Satu Mare” (presasm.ro). Pot să ne îngrijoreze, cel mult, dincolo de aspectele lingvistice, reperul modest al longevității, efemeritatea instituțiilor și frecvența schimbărilor. Totul e relativ, dar o longevitate de 25 de ani creează un sentiment neliniștitor: „Una dintre cele mai longevive instituții de cultură din București, ARCUB are o experienţă de peste 25 de ani în promovarea culturii orașului București” (arcub.ro). În al doilea rînd, extinderea este motivată de nevoia de a umple un gol; cum nu există alt adjectiv cu sensul „care a îndeplinit un timp îndelungat funcția de…”, vorbitorii adaptează spontan la acest rol cuvîntul aflat la îndemînă. În fine, extinderea poate fi influențată și de modele străine. Corespondentul în engleză al termenului românesc este în general forma long-lived, care are și un sens extins, cuprins ca atare în dicționare („existînd, funcționînd, activ pentru o perioadă mai lungă decît este normal sau de așteptat”, Merriam-Webster online). Textele traduse rapid pot încuraja modificarea semantică din română.
Termenul longeviv are, de altfel, o istorie interesantă. Deși destul de nou în limbă – apărut pe la jumătatea secolului al XX-lea –, a ridicat probleme de etimologie care au fost discutate în detaliu de Theodor Hristea, în articolele Franțuzisme aparente și pseudofranțuzisme în limba română (1979) și Un derivat prin substituţie de sufix: longeviv < longev[itate] + -iv (2008). Longevitate este sigur un împrumut din franceză (din longévité), cu raportare și la forma latină longaevitas, dar pentru longeviv sursa franceză e problematică. Așa cum a arătat Theodor Hristea, un adjectiv longévif (indicat inițial ca etimon, în Dicționarul de neologisme din 1961 al lui Florin Marcu și Constant Maneca) lipsea din dicționarele generale franceze; era totuși atestat, sporadic, în lucrări de specialitate din domeniul forestier, cu referire la arbori cu o lungă durată de viață; este prezent și în Trésor de la langue française informatisé, în cadrul articolului longévité. S-a presupus deci că longeviv a fost creat în română pornind de la deja existentul longevitate, după modelul altor cuvinte cu terminații înrudite; împrumutul din terminologia dendrologică franceză e mai puțin probabil, dar nu total exclus. Dicționarul lui Laurian și Massim (din 1876) propunea o altă formă, longev, mai apropiată de latină (longaevus) și de italiană (longevo); de altfel, un longevous rar, arhaic, s-a conservat și în engleza americană (collinsdictionary.com).
Termenul longeviv a fost lansat, la noi, de către specialiștii în geriatrie, prin anii 1950-60, într-o perioadă cînd mitul longevității și Războiul Rece confereau o prezență masivă a realizărilor sovietice și apoi a celor românești în presă, prelungirea vieții fiind prefigurată ca nouă victorie comunistă. Am găsit o atestare a termenului (ca substantiv) într-un articol apărut în Flacăra, în 1955, semnat de Ana Aslan: „există longevivi trecuți de 100 și chiar 140 ani”. Într-un articol pe aceeași team, C.I. Parhon simțea nevoia să explice cuvîntul: „oamenii de știință din Uniunea Sovietică au posibilitatea de a examina longevivi, oameni care trăiesc foarte mult” (Steagul roșu, 1956).
Revenind la extinderea actuală, mi se pare că ar trebui să încercăm să păstrăm sensul propriu al cuvîntului, să acceptăm extinderile sale pur metaforice (instituții longevive), dar să evităm referirile ambigue la persoane aflate în anumite funcții sau poziții (manageri longevivi).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
