Loialităţi

Nu a fost încălcată nici o lege şi nici o cutumă: în SUA, procurorii federali, care reprezintă guvernul federal în tribunalele districtelor, sînt la dispoziţia preşedintelui. El îi numeşte şi el îi poate demite. Cînd au devenit preşedinţi, şi Ronald Reagan, şi Bill Clinton i-au înlocuit pe toţi cei 93 de procurori federali cu oamenii lor. În acest context "oamenii lor" nu înseamnă musafirii picnicurilor de pe gazonul reşedinţelor private, ci se referă la aceia dintre ei care susţin ideile preşedintelui în privinţa unor legi importante cum sînt pedeapsa cu moartea, posesia armelor de foc, libertatea avortului. În opinia publică americană, clivajele dintre cei cu păreri opuse în aceste probleme sînt la fel de intense ca acelea privind impozitele, sînt puncte importante în dezbaterile electorale, aşa că pare normal ca preşedintele să fie interesat de orientarea sentinţelor din timpul mandatului său. Preşedintele Bush jr. şi procurorul general Alberto Gonzales (în Statele Unite, el este şi ministrul Justiţiei) nu erau obligaţi să dea nici o explicaţie în legătură cu demiterea celor opt procurori federali, demitere care însufleţeşte deocamdată presa şi majoritatea democrată din Congres: adversarii preşedintelui nu sînt încă decişi dacă să declanşeze sau nu un mare scandal, dar întreţin deocamdată focul. Îi ajută şi administraţia: după negările jignite de la început (cum puteţi să credeţi aşa ceva despre noi?), urmează recunoaşteri parţiale, citate compromiţătoare din mail-urile puse la dispoziţie (aceeaşi inocenţă l-a caracterizat şi pe Nixon cînd a oferit acuzatorilor săi înregistrările convorbirilor din Biroul Oval), jocul de-a "el e de vină, eu n-am ştiut nimic". Nu era nimic de acoperit, dar totul confirmă înţelegeri subterane, manevre oculte. Sînt citate persoane din intimitatea preşedintelui şi nu lipseşte numele lui Karl Rove, şeful administraţiei, considerat principalul artizan al politicii lui Bush. Din mail-uri reiese că, de la începutul celui de-al doilea mandat, Harriet Miers, consilieră a preşedintelui, a propus înlocuirea tuturor procurorilor federali. Gonzales nu a fost de acord, găsind că departamentul nu e pregătit pentru o asemenea schimbare, şi atunci Kyle Sampson, şeful de cabinet al ministrului, a propus concedierea unui grup mai mic, a celor "lipsiţi de eficienţă în activitatea de conducători şi de procurori, iritaţi de iniţiativele administraţiei", pentru a face loc celor care "produc, conduc bine şi au dovedit că sînt loiali preşedintelui". Această ultimă pretenţie a provocat scandalul: procurorii trebuie să fie loiali legii şi nimănui altcuiva, cu atît mai puţin preşedintelui. Autorul frazei cu loialitatea şi-a dat demisia. Dar problema n-a dispărut. Procurorilor demişi li se reproşează că îi urmăresc cu prea multă furie pe republicanii bănuiţi de corupţie, fiind mult mai îngăduitori cu abaterile democraţilor. Cînd puterea executivă aparţine republicanilor şi cea legislativă democraţilor, e greu de decis în ce fel e mai profitabil să fii oportunist. Congresul se pregăteşte pentru o investigaţie prin care să afle cîţi dintre procurori au fost daţi afară pentru că nu au cedat presiunii politice şi cîţi au fost menţinuţi pentru că au cedat. Preşedintele îşi susţine necondiţionat subalternii: le permite să participe la cercetările comisiilor Congresului, dar nu sub mandat şi prestare de jurămînt. Şi pentru că se adună tot felul de mărturii ale celor concediaţi, care spun că dizgraţia lor se datorează intransigenţei, se nasc serioase dubii cu privire la integritatea şi capacitatea de conducător ale procurorului general Alberto Gonzales. Acesta îşi asumă responsabilitatea pentru erorile comise, nu şi vreo vină, aşa că nu demisionează. Primul latino procuror general, primul membru al celei mai importante minorităţi din SUA cu o asemenea funcţie, Gonzales nu a făcut carieră dîndu-şi demisia de cîte ori cineva era nemulţumit. Oricare vor fi consecinţele acestui scandal, acum e primul moment de confruntare reală între preşedintele republican şi Congresul democrat: Congresul vrea să convoace, să numească felurite comisii, să cerceteze, preşedintele vrea să-şi asume cît mai multe puteri. Cum scria şi un comentator în International Herald Tribune: "La ce bun să ai puterea, dacă nu o foloseşti pentru a obţine mai multă putere?".