Linia roşie

Boala prim-ministrului israelian Ariel Sharon a întrerupt şirul de dezvăluiri controlate prin care, din surse secrete, toată lumea afla că Israelul se pregăteşte să bombardeze instalaţiile unde Iranul îşi pregăteşte bomba sa atomică, sfidînd înţelegerile semnate şi avertismentele emise de cancelariile mondiale. Alte variante susţin că Israelul nu intenţiona să bombardeze, dar voia să grăbească formularea unei atitudini de către ONU, SUA, Rusia şi Europa. Zvonurile citau precedentul din 1981, cînd Israelul a bombardat într-un atac-surpriză reactorul nuclear irakian de la Osiraq. Dar Iranul - probabil, luînd aminte la acel eveniment - şi-a răspîndit şi îngropat unităţile unde se produce lanţul necesar unei înarmări, ameninţător pentru întreaga regiune. Dacă produce. Relatările experţilor de la faţa locului sînt destul de confuze la capitolul informaţii, datele certe obţinute de spionajul american fiind interpretabile: se sugerează că Iranul îşi dezvoltă posibilităţile, fiind încă departe de posesia unui echipament nuclear complet. Linia roşie a fost încălcată marţi, 10 ianuarie, cînd Iranul a smuls sigiliile puse de Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA) şi a anunţat că-şi reia activităţile de cercetare de la uzina din Natanz. Oficialii iranieni susţin că ţara lor vrea să găsească modalităţi de punere în funcţiune a unor surse suplimentare de energie, dar AIEA crede că timp de 18 ani, Iranul a desfăşurat activităţi nucleare clandestine, refuzînd să dea informaţii inspectorilor săi. Şi deşi pînă pe la mijlocul anului trecut părea că Iranul s-a resemnat şi e gata să accepte controlul prevăzut de înţelegerile semnate, ultimele evoluţii dovedesc voinţa politică de afirmare. Reacţia americană a fost promptă: "Dacă regimul iranian continuă pe această cale, nu există altă soluţie decît aducerea lui în faţa Consiliului de Securitate" - a spus purtătorul de cuvînt al Casei Albe, evocînd şi o posibilă opţiune militară. Fără această ultimă perspectivă, şi statele europene şi-au exprimat decizia de a stăvili activităţile nucleare ale Iranului. Aducerea în faţa Consiliului de Securitate, cu consecinţa adoptării unor sancţiuni, ar putea rămîne o simplă acţiune formală, dacă Rusia şi China, împreună sau separat, vor face uz de dreptul lor de veto. Rusia are importante interese economice în Iran şi a propus, la un moment dat, să îmbogăţească uraniul iranian în facilităţile de pe teritoriul ei, dar Iranul, fără să refuze oferta, nici n-a acceptat-o. Acum ministrul de Externe, Lavrov, a declarat că "în această situaţie, e mai importantă prevenirea violării Tratatului de neproliferare decît relaţiile noastre bilaterale sau investiţiile în economia iraniană". Poziţia Chinei rămîne în continuare opacă: creşterea ei economică e, dacă nu total, într-o bună măsură dependentă de petrolul iranian, aşa că pledează, alături de Rusia, pentru reluarea negocierilor. Declaraţiile preşedintelui iranian Ahmadinejad "demască" atitudinile imperialiste şi ameninţările de ingerinţă ale puterilor dominatoare care apără interesele Israelului (ţară, în viziunea lui, sortită dispariţiei din Orientul Mijlociu) şi nu lasă multe speranţe negocierilor. Ca şi în cazul Irakului, pe lîngă necunoscutele instalaţiilor nucleare, paznicii Tratatului de neproliferare nu au prea multe informaţii corecte despre starea de spirit a populaţiei. Există probabil mulţi oameni nemulţumiţi de exigenţele regimului islamic. Dar exercitarea unei presiuni internaţionale l-ar putea consolida. Pentru un regim dictatorial, sancţiunile sînt un bun stimul pentru a coagula solidaritatea naţiunii faţă de intenţiile criminale ale străinilor interesaţi şi răuvoitori. Pe de altă parte, înarmarea nucleară a Iranului ar schimba complet datele din regiune, iar SUA, "marele Satan", dar şi Europa şi Rusia, ar avea acolo un adversar mai primejdios, însă la fel de imprevizibil ca şi Al-Qaeda. Se trăieşte acum momentul cînd adversarii se studiază cu mai multe opţiuni deschise. Chiar şi preşedintele Iranului a apelat la clauza dificultăţilor de traducere pentru a-şi corecta o afirmaţie prea agresivă, difuzată de CNN: corespondentul postului TV l-a citat, anunţînd dreptul Teheranului de a folosi "arma nucleară", în timp ce preşedintele Ahmadinejad susţine că ar fi vorbit despre "tehnologia nucleară". Poate că acesta e şi miezul problemei: incapacitatea de a găsi pe ambele părţi ale liniei roşii traducătorii necesari unei negocieri. Europa, SUA, Rusia, China nu vor ca Iranul să aibă o bombă, dar au şi interese divergente de apărat. Iranul vrea să aibă o bombă şi e în interesul lui să se ştie. Nu e greu de înţeles, dar e dificil de tradus.