Limita democraţiei
- cazul multietnicităţii - Eşecul democratizării Irakului este, cred, o mare lecţie pentru democraţia însăşi. Irakul evidenţiază, clar, una dintre limitele democraţiei - ea nu se poate naşte în condiţiile multietnicităţii războinice. Cazul este cu atît mai interesant pentru noi, cu cît situaţia Balcanilor nu este, din această perspectivă, foarte diferită. Kosovo se vrea, conform mult lăudatului plan Ahtisaari, o democraţie "multietnică". Istoria tragică din Irak ar trebui să-i facă pe susţinătorii acestei idei mai puţin optimişti în privinţa fezabilităţii ei. John Stuart Mill argumentează la un moment dat, în Considerations on Representative Government, că instituţiile "libere", cele specifice unei democraţii, sînt aproape imposibil de realizat într-o ţară multietnică. Ştiu bine că un cititor impregnat de contemporaneitate ar putea fi iritat de un asemenea argument. Ar putea chiar să furnizeze imediat contraexemple, de la melting pot-ul american, la (prea) vasta Uniune Europeană. Dar ideea lui Mill era că oameni aparţinînd unor etnii diferite se pot cu greu solidariza într-un patriotism, într-o "opinie publică". Sigur, ideea habermasiană a patriotismului constituţional, ca formă postmodernă de patriotism, nu apăruse încă. Patriotismul constituţional - dacă există şi este mai mult decît o ficţiune a unui intelectual de stînga cu sechele marxiste devenite, acum, vederi federaliste - nu poate fi decît un patriotism de rang secund, care poate intra în acţiune numai dacă resortul patriotismului de prim rang, al celui clasic, care se referă la ataşamentul faţă de propriul popor, nu este provocat să-şi declanşeze forţa. În orice caz, Mill crede că oamenii de naţionalităţi diferite nu pot susţine un guvern care să fie mulţumitor reprezentativ pentru toată lumea. Mai mult, diversitatea etnică provoacă fatal orice guvern să se folosească de diferenţele dintre grupuri etnice pentru a se menţine la putere (divide et impera). Ceea ce îl va face, necesarmente, să nu fie un guvern democratic. Mill e de părere că autoritatea va fi mereu mai apropiată de un grup etnic decît de altul, aşa că o reprezentativitate universală, condiţie a democraţiei, e imposibil de realizat. Lordul Acton, primul mare critic liberal al liberalului Mill, replică spunînd apăsat că, dimpotrivă, diferenţa etnică din interiorul unui stat este binevenită pentru că opreşte intervenţia guvernului dincolo de limita politicului şi este, astfel, un catalizator al progresului social. Multietnicitate înseamnă, pentru venerabilul istoric englez, comunităţi puternice, greu de penetrat de la centru, iar asta e dulce muzică pentru urechile cuiva care avertizase că cel mai mare pericol la adresa democraţiei este tirania majorităţii. Alţii au adus exemple care îl contrazic pe Lord Acton, aşa cum o amplă cazuistică a putut fi lesne mobilizată şi împotriva argumentelor lui Mill. Ei bine, tocmai de la faptul că pentru şi împotriva oricăreia dintre teze se pot aduce exemple, mă gîndesc dacă multietnicitatea are vreo relevanţă în materia democraţiei. Mai exact, dacă faptul că un stat este sau nu multietnic are vreo importanţă în a decide dacă acel stat este sau nu apt pentru democraţia de tip occidental. Dar, înainte de a stărui asupra acestei chestiuni, ar trebui, cred, să fac o precizare. Cînd vorbim despre "democraţie" vorbim despre o realitate mereu în mişcare, mereu în evoluţie-involuţie şi nu despre un standard fix, uşor de identificat. Pentru a sublinia ambiguitatea noţiunii, să luăm chiar cazul cel mai bine cunoscut nouă tuturor: România. Cîţi dintre dumneavoastră pot spune, fără urmă de dubiu, că România este democraţie? Nu foarte mulţi, sînt sigur. Dar cîţi pot spune la fel de sigur că România nu este o democraţie? La fel de puţini. Pe de altă parte, sînt sigur că fiecare ştie bine ce este aceea o democraţie. Prin urmare, fără să fie o realitate greu de definit teoretic (ba dimpotrivă, aş spune), democraţia nu este totuşi uşor de identificat în real. Cred că singura legătură care se poate stabili între multietnicitate şi "eligibilitatea" pentru democraţie ţine de natura relaţiilor interetnice şi nu de multietnicitate în sine. O etnicitate agresivă, o relaţie războinică între diferitele grupuri etnice face democraţia de neconceput. Cine îşi imaginează că democraţia rezolvă conflicte interetnice, se înşală. Democraţia le poate, numai, preveni. Prin urmare, democraţia trebuie să pre-existe conflictului interetnic pentru a-şi produce efectul benefic, pacificator. Dacă însă democraţia încearcă să se insinueze într-un mediu etnic conflictual, dacă starea de conflict precede efortul de democratizare, atunci eşecul e aproape garantat. America şi Europa de Vest au putut fi cuprinse de democraţie pentru că elementul etnic s-a temperat, pentru că amploarea şi vigoarea belicoasă a puseelor etniciste nu au mai fost suficient de mari niciodată după primul război mondial. Diferenţa dintre bascii Spaniei, flamanzii Belgiei sau irlandezii Imperiului Britanic, pe de-o parte, şi sunniţii Irakului, tutsi din Congo sau tamilii din Sri Lanka, pe de altă parte, este totuşi sensibilă. Democraţia nu este o marfă de export universal a civilizaţiei euro-atlantice. Democraţia nu este universal necesară şi, cu atît mai puţin, general posibilă. În plus, este o marfă perisabilă şi foarte uşor de contrafăcut.
