Limbaje ale sufletului

Sînt un produs al unei educații preponderent umaniste. Primul meu contact cu educația muzicală, pe care mi-l amintesc perfect, a fost spectacolul de balet Lacul lebedelor, pe muzica lui Ceaikovski. Eram încă elev în clasele primare, cred că în clasa I. M-a dus bunica mea, la Opera Maghiară din Cluj, unde se juca acest spectacol. Din acel moment, pînă spre sfîrșitul gimnaziului, am avut abonament la filarmonică și la operă. Mergeam cam de două ori pe săptămînă, uneori și mai des. Nu am ratat nici unul dintre spectacolele de operă, toate marile titluri îmi sînt cunoscute și dragi, nu am ratat nici unul dintre concertele pe care filarmonica clujeană de atunci le susținea. La Opera Română din Cluj-Napoca, unde îmi făcusem abonament, mă cunoșteau toți din ansamblul orchestral: fiind micuț, adesea nu vedeam din scaun, în plus, eram curios de mișcarea instrumentelor, astfel încît mergeam adesea și urmăream spectacolul din față, dintre rîndurile de scaune, sprijinit cu capul în palme, în spatele dirijorului, de marginea acoperită cu catifea roșie a scenei. În timpul educației preșcolare, alături de grădinița de masă, am frecventat după-amiaza grădinița de muzică. În clasele gimnaziale am frecventat în paralel cu școala de masă și școala de muzică, instrumentul pian. Opt ani de zile, de trei ori pe săptămînă, după-amiezile, cîte trei ore, teorie și solfegiu, apoi instrument. Zilnic, acasă, aveam orele de exersat la pian. Primisem cadou de la unchiul Vasile, fratele bunicii, o pianină vieneză. Era pianina la care cîntase și el, în tinerețea sa, romanțe, canțonete, șansonete și cîntece de petrecere, și am încă vrafurile de partituri cu acestea, alături de pianină, într-una dintre camerele apartamentului meu. Ceva mai tîrziu, prin liceu, m-am împrietenit cu un grup de elevi de la Liceul de Arte Plastice din Cluj-Napoca. Frații Câmpan, care aveau părinți artiști plastici, la rîndul lor – cu mama lor am și făcut apoi, la facultate, un curs de istoria artei – toți, băieți și fete, artiști, fie muzicieni, fie pictori. Marian Furtună, care a devenit pictor de biserici, dar de la care am pe un perete un splendid tablou, un nud dintr-o expoziție cu tema „Femei“, inspirată de romanul O femeie al lui Péter Esterházy. Eugen Cosoreanu, căruia îi spuneam Jeni, care este astăzi artist independent, designer. Și alții. În acele vremuri ajunsesem să mă joc și eu și de-a pictatul, dincolo de faptul că petreceam timp în atelierele de lucru ale altora. Alături de dragostea pentru literatură, am crescut cu dragostea pentru muzică, pentru arte plastice și pentru arte în general, mereu alături. Cînd am ajuns în armată, s-a întîmplat să am un locotenent poet, Adrian Lesenciuc, astăzi scriitor cunoscut, care înțelegea și iubea arta. I-am citit atunci, privilegiat de context, un volum de poezii pe care încă îl am în bibliotecă, scos în condiții tipografice precare, lăsat de el într-o cămăruță unde aveam șansa să stau singur și să citesc, să scriu. Lucram și la biblioteca unității, unde sortam cărți. Dintre cele casate, am acasă, în bibliotecă, volumul În absența stăpînilor al lui Breban, cu ștampila bibliotecii unității. S-a întîmplat să am colegi mulți artiști, muzicieni mai ales, de asemenea. Aveam instrumentiști, aveam dirijori. Și s-a închegat la nivelul unității, dintre noi, un cor. S-au legat prietenii – deși nu ne mai întîlnim decît foarte rar, mi-a rămas drag și apropiat sufletului contrabasistul Braica Cristian, un om cu o vervă fabuloasă, care a făcut apoi carieră în străinătate. Cu corul închegat acolo, vreo cinci luni am dat concerte pe la televiziuni, am făcut înregistrări, ne-am bucurat de muzică și de prietenie. În timpul sărbătorilor, cu același cor, vreo 20-30 de oameni, am colindat pe la casele noastre. Splendide momente. Muzica m-a însoțit apoi toată viața. Alături de arta plastică și de literatură. 

Pe drumul acesta, am avut alături, desigur, îndrumători, mentori. Uneori au fost profesori, alteori au fost colegi, prieteni. Mi-am adus aminte acest parcurs oarecum determinat de două situații. Mai întîi, finalul unui serial, Fargo. Un serial în care un personaj, polițist, în prag de pensie, a cărui fiică este, de asemenea, polițistă, are o cameră doar a lui. Fiica intră întîmplător la un moment dat în ea și descoperă acolo o sumedenie de desene lipite peste tot pe pereți. Sînt, de fapt, un fel de hieroglife. Omul îi dă o explicație fiicei sale, care îl chestionează mirată. Îi vorbește despre comunicare, despre dificultatea de a ne comunica unii altora, unii pe alții, prin limbaj, într-o manieră autentică. Limbajul, acest instrument care ne unește, dar ne și desparte. Conflict, război, violență, toate se reduc la limbaj și la neputința comunicării, de fapt, îi spune el. Cuvintele pe care le spunem și cuvintele pe care le auzim nu sînt întotdeauna același lucru, afirmă el, așa că m-am gîndit să creez un limbaj mai simplu, care să nu genereze rupturi de sens. Bătrînul polițist, de fapt, desenează, sperînd că astfel va reduce decalajul de sens din comunicare și va apropia oamenii între ei. 

Cealaltă situație este legată de contextul acesta al sărbătorilor de sfîrșit de an. Este momentul în care în școli se naște un alt fel de atmosferă. Se cîntă colinde, se organizează expoziții cu tot felul de produse specifice acestor sărbători. La mine la birou, zilnic, vin coruri din școli care se întrec în bucuria de a cînta și de a transmite un mesaj al luminii și al păcii. Pentru toate acestea este nevoie de oameni care să creadă în ele și care să muncească pentru a le înfăptui. Sînt implicați, desigur, profesori de diverse specialități, dar cei mai implicați și, aș îndrăzni să spun, mai importanți sînt acum, în aceste zile, profesorii de arte, de muzică, de desen, poate de artă dramatică, acolo unde sînt. Există limbaje care ne unesc mai mult decît ne despart, pentru că ele lucrează direct cu sentimentele și cu emoțiile noastre, iar acestea sînt limbajele artelor. 

În timpul acesta, al sărbătorilor, gîndul bun și recunoștința mea se îndreaptă spre ei. Spre acești colegi ai noștri, care aparent sînt mai puțin valorizați sistemic și societal. Cei care lucrează cu limbaje ale sufletului, cu limbaje care unesc, fără să despartă. Profesorii de muzică, de arte plastice sau de arte ale spectacolului, care sînt o prezență mai puțin vizibilă, mai discretă, căci, nu-i așa, materiile lor nu sînt valorificate de examenele naționale. Dar sînt valorificate de examenele vieții. De examenele din care ieșim poate mai buni, mai blînzi, mai uniți. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.