Liderii antisistem

În Slovacia, în pofida bunelor rezultate economice obţinute de coaliţia liberală, cele mai mari procente în alegerile legislative le-au obţinut Smer, un partid social-democrat, şi Partidul Naţional Slovac, un partid cu un discurs antimaghiar şi homofob. Lozinca lor: "Slovacia aparţine slovacilor". Se consideră că ar fi o victorie a stîngii. În urmă cu cîteva luni, în Polonia, alegerile prezidenţiale şi legislative au fost cîştigate de o coaliţie conservatoare, eurosceptică, ultranaţionalistă, la care s-a adăugat ulterior un partid extremist. Se consideră a fi o victorie a dreptei. În ţările aparţinînd fostului lagăr comunist, dreapta şi stînga sînt destul de dificil de identificat în puzderia de formaţiuni care se alfabetizează politic, în încercarea de a fi şi pe placul profitorilor reformelor economice şi în acord cu plîngerile victimelor lor. Din opoziţia dreapta/stînga nu cîştigă centrul, ci o formă trucată de extremism. Privită din avion, America latină a căzut sub farmecele stîngii; la nivelul solului se poate observa, de exemplu, că între preşedinta din Chile, Michele Bachelet, social-democrată, şi revoluţionarul bolivarian, Hugo Chavez, din Venezuela, sînt mari deosebiri, deşi în programele lor toţi promit că, în numele poporului, se vor debarasa de politicianismul, clientelismul şi corupţia predecesorilor la putere. Pe acest continent, tradiţia populistă este mai solidă decît celelalte şi apelul la ea este profitabil (în termeni de voturi), deşi, după ce liderii populişti părăsesc puterea, se constată că principala lor promisiune, creşterea echitabilă a nivelului de trai, nu a fost îndeplinită. Dimpotrivă. Confuzia apare şi în peisajul politic al unor ţări unde ideologiile păreau bine structurate. În Franţa, candidatul probabil al dreptei, Nicolas Sarkozy, se face purtătorul de cuvînt al celor ce muncesc, şi îi pune la colţ pe "patronii-lichele" în timp ce Segolène Royal, luptînd să devină candidata stîngii la prezidenţiale, promite că va asigura liniştea şi securitatea internă prin măsuri drastice, de care nu s-ar ruşina nici Sarkozy, în prezent ministru de Interne. Apelul la discursul populist îşi are, probabil, rădăcinile în neputinţa politicilor tradiţionale de a găsi un răspuns convingător pentru problemele societăţii: corupţie, şomaj, stagnare economică, criminalitate, imigraţie-emigraţie, conflicte sociale. În campania electorală sau în aşteptarea ei, politicienii vor să atragă voturile celor ce se ţin departe de politică, ale nehotărîţilor sau ale celor cu un grad redus de ostilitate. "Omul simplu" devine autor şi receptor al discursului. Populiştii de dreapta spun că toate relele se trag din globalizare, ei vor să lichideze corupţia elitelor politice şi impostura elitelor culturale, sînt împotriva puterii dobîndite prin intermediul marilor averi şi împotriva deschiderii graniţelor care permit teroriştilor şi imigranţilor ilegali să încalce legea, să ocupe serviciile şi să muncească pe bani puţini. Populiştii de stînga cred că globalizarea e o realitate de neocolit, dar că ea oferă şi rezolvările marilor probleme: încălzirea globală, dependenţa de petrol, înlăturarea barierelor protecţioniste. Dinamismul tehnologic şi diversitatea culturală trebuie folosite pentru îmbunătăţirea procesului educativ, în aşa fel încît şansele individului să crească. Ivan Krastev, politolog bulgar, consideră că populismul nu este atît o ideologie, cît o strategie de marketing. Apelul la popor este de fapt consubstanţial democraţiei, dar în politica ultimilor ani prevalează dorinţa de a face pe plac unei majorităţi instinctiv conservatoare, care ar vrea schimbări, cu condiţia să nu piardă nimic din ceea ce a dobîndit deja. Pericolul se ascunde în consecinţele discursului populist: odată ajunşi la putere, "oamenii din popor" (şi varianta care are "telefon direct cu poporul") îşi dau seama că promisiunile lor sînt irealizabile, iar prima victimă a neputinţei lor e democraţia: libertatea presei, dreptul de liberă asociere şi celelalte drepturi ale omului sînt încălcate în numele unei majorităţi scîrbite de spectacolul contradicţiilor exprimate public. Dispreţuiţi de elitele care nu se coboară pînă la dialogul cu ei, liderii mişcărilor antisistem ajung mai uşor la putere în acele locuri unde democraţia este o cucerire recentă. Şi, din cauza lor, poate deveni doar o amintire.