Lenea ca plan de afaceri
În Japonia e o boală frecventă, undeva între ciroză şi durere de cap. La noi, e primul caz. Şi mă refer aici la moartea prin muncă, relatată săptămîna asta de presă. Ştiţi povestea: o angajată de la o multinaţională de servicii financiare a fost găsită în casă, după trei săptămîni de tras la galere pentru un proiect. Slăbise şapte kilograme. Un mail vechi de un an al aceleiaşi femei descria o companie cu multă muncă distribuită pe oameni puţini. Poveste veche: capitalismul costurilor mici se întîlneşte cu penuria de oameni calificaţi. Aici, în România, mereu suprinzătoare. Adevărul e că ne aşteptăm la multe alte lucruri incredibile, imposibil de obţinut în ţări mai liniştite. Ne aşteptăm la puciul transmis în pauza meciului, la sticla de bere de 10 litri cu rotile şi la coniacul "Viorel" care te înjură de pe raft că n-are bani de reclamă. Ne aşteptăm la gunoiul care se aruncă singur din coş pe stradă, că nu suportă curăţenia, la popa care face vrăji şi la vraciul care face Facultatea de Teologie. Ne aşteptăm la Băsescu, oarecum la Becali şi aproape deloc (dar, totuşi!) la Stolnici. Însă nu ne aşteptăm ca unul dintre noi, urmaş al dacilor liberi şi hoţi din provinciile romane, să moară de muncă. Cum naiba s-a întîmplat aşa ceva? Şi ce-au păzit genele noastre, tradiţiile, prietenii şi firmele de avocatură? Ce ne-au făcut multinaţionalii ăştia de-am ajuns să tragem pentru ei de ziua-lumină de altădată a agricultorului, pînă am făcut din ea ditamai cearşaful de 20 de ore la lumina monitorului? Cu ce ne-au momit şi mai ales cu ce ne păstrează? E de rîs, dar nu le trebuie mai mult de cîteva cuvinte. Nu bani, nu maşină, nu telefon scump sau vacanţă plătită de firmă. Ajung vorbele magice şef de proiect, director de dezvoltare, manager regional, mare grangur peste EMEA, partener. Fata care a murit visa şi ea la asta. Şi n-a plecat la muncă mai puţină pentru că nu asta e logica unei cariere moderne. Te baţi pentru poziţii, nu pentru fericire, împlinire, bani. Te baţi să fii, nu să ai. Iar monstrul flămînd al consumului şi-a mutat gura de la serviciu acasă. Acum nu mai trăieşti ca să mănînci, ci ca să fii mîncat. De companie sau, dacă nu, de colegi. Ai terminat situaţia aia, dragă? Yum, yum! "Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el." Ar trebui să pună versul ăsta pe uşă la departamentul Resurse Umane, zice lumea pe net. Şi-are dreptate: catehismul multinaţionalei cere să aduci de acasă, nu să duci. Devotamentul nu înseamnă să faci planul, ca altădată, înseamnă să faci toate planurile cu putinţă, pînă la 3 dimineaţa, ca şeful să poată alege dintre ele pe cel care presupune cea mai multă muncă pentru tine şi cel mai mare profit pentru firmă. Şi nu e doar atît: la fel ca în Evul Mediu, există o Inchiziţie a Multinaţionalei, care te verifică să ştii Crezul şi Misiunea şi Valorile companiei. Cu o deosebire faţă de Inchiziţia adevărată: ereticii de azi şi-ar dori ei să fie arşi pe rug! În loc de asta sînt duşi şi torturaţi la team-building pînă ştiu exact cum e Angajatul Petersen&Walrus. Şi-apoi sînt aruncaţi îndărăt în cazanul cu smoală încinsă al biroului, care trebuie să duduie ca strungul stahanovistului, să se audă pînă la HQ, la Amsterdam! Vezi că la 3 e şedinţă de buget! Ce-arăţi în halul ăsta? Ai terminat estimarea de cost pentru proiectul ăla? Da, ziceai că azi-noapte!" Ce putem face? Acelaşi lucru ca şi ei: să ne organizăm. Să le spunem în faţă la ce oră se termină programul. Să lăsăm laptop-ul la birou şi telefonul în cutia poştală. Să punem blackberry-ul în pămînt, să vedem dacă ies tufe din el. Şi să-i sunăm pe clienţi şi să-i întrebăm dacă nu cumva, prin absurd, în mod stupid şi neaşteptat sînt şi ei oameni! În sfîrşit, probabil că trebuie să punem mînă de la mînă şi să ne facem şi noi o uni-naţională. Una de-a noastră, cu valori de care nu mai trebuie să ne fie jenă. Am deja sloganul, pe voi vă aştept cu numele: "Lasă pe mîine ce poţi face azi. Pentru că azi poţi face ce vrei. Inclusiv să trăieşti".
