Legea-i lege și leru-i ler

Urmăresc de multă vreme evoluția legislației în domeniul culturii și arhitectura instituțională, și cred că înțeleg destul de bine vulnerabilitățile sistemului, inerția și capacitatea de mobilizare. Cultura n-a fost nicicînd o prioritate pentru nici un partid aflat la putere. Asta se poate vedea cu ochiul liber: degradarea patrimoniului, starea de subdezvoltare a infrastructurii culturale, lipsa de competențe manageriale, programele învechite, prăfuite din multe instituții publice de cultură, lipsa mobilității artistice, accesul inegal la cultură etc. sînt, toate, efecte ale retard-ului legislativ și ale subfinanțării cronice. Dacă finanțarea culturii de către stat ține nu doar de asumarea politică a misiunii, ci și de posibilitățile bugetare (reduse), legislația din domeniul culturii ar trebui să fie rezultatul unor negocieri între partide, al unui consens politic. Istoria recentă ne arată că acest consens a fost întrunit rapid în jurul unor legi populiste ori inutile; în schimb, cadrul legislativ cu adevărat relevant e mereu amînat pînă în punctul în care e necesară adoptarea unei ordonanțe de urgență.

O lege adoptată săptămîna trecută a stîrnit mare vîlvă în mediile culturale – și pe bună dreptate. E o formă crasă de demagogie – o lege inutilă, inoperabilă, care nu spune nimic, inițiată de deputatul (astăzi, și ministru al Culturii) Bogdan Gheorghiu și de senatoarea Alina Gorghiu. O „Lege privind instituirea perioadei 6-31 decembrie ca perioadă oficială a sărbătoririi colindului românesc” și care își propune, după cum aflăm din expunerea de motive, „salvgardarea colindelor pe teritoriul României și în comunitățile de români de pretutindeni”. Nu e clar de ce e nevoie de o lege de „salvgardare” a unei practici vii, răspîndite, practicate la scară largă – deci în nici un caz amenințate. La fel cum nu se înțelege de nicăieri de ce ar trebui precizată în lege o perioadă „oficială” a sărbătoririi colindului, căci practica a impus deja, neoficial, de secole, un calendar previzibil al colindatului.

Ce spune, de fapt, această lege? La art. 1, instituie perioada oficială a sărbătoririi colindului (6-31 decembrie). La art. 2, precizează că această perioadă oficială a sărbătoririi colindului „poate fi marcată de către autoritățile publice centrale și locale, de societatea civilă precum și de persoane fizice sau juridice prin organizarea de evenimente educative, de voluntariat, cu caracter social. De asemenea, consacrarea acestei perioade poate fi făcută și prin participarea la orice astfel de evenimente. Autoritățile administrației publice centrale și locale pot acorda sprijin logistic și pot aloca fonduri din bugetele proprii în vederea organizării și derulării în bune condiții a evenimentelor prevăzute la alin. 1 în limita alocărilor bugetare aprobate”. La art. 3, stipulează că „unitățile educaționale, unitățile de cult, centrele comunitare și instituțiile culturale sînt invitate să participe la acțiuni de promovare a practicării colindatului, precum și la identificarea și crearea fondului de colinde noi și vechi”. În fine, la art. 4, precizează că „în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Culturii, Ministerul Educației și Cercetării precum și Secretariatul de Stat pentru Culte vor întocmi un calendar de evenimente realizat cu ajutorul instituțiilor de resort și cu implicarea reprezentanților societății civile”.  

Ce impact va avea această lege? Și de ce era nevoie de ea? Autoritățile centrale și locale puteau și pînă acum să acorde sprijin logistic sau să aloce fonduri pentru colidat & colindători. Iar colindătorii puteau oricum să colinde, „neoficial”. Legea va oferi o justificare suplimentară alocării unor fonduri pentru asemenea acțiuni. O justificare în caz că organele de control întreabă „pe ce bază” s-a făcut plata colindătorilor. Altminteri, pentru a încuraja această practică a colindatului și pentru a păstra vie această expresie a patrimoniului imaterial, statul și-ar fi putut asuma obligații mai greu de atins și mai costisitoare, cum ar fi încurajarea și finanțarea educației pentru patrimoniu ori a educației muzicale.

Din 209 senatori prezenți, 255 au votat „pentru” această lege, 8 au votat „contra”, 42 s-au abținut și 4 n-au votat. Pentru măsuri utile probabil că nu există viziune și nici consens…

Văd aici și o derivă absurd-comică a liberalismului: de la „o lege pentru toți” la „o lege pentru tot” (adică pentru orice). În rest, rămîne cum spune cîntecul: leru-i ler!