Lecturi în tihna vacanţei
Mîine plec din Bucureşti spre locuri liniştite şi, în seara de dinainte, simt nevoia să revăd texte pe care le ştiu aproape pe dinafară. Nu ştiu cine a spus că nu mai citeşte cărţi noi pentru că îi mănîncă timpul recitirii celor pe care le ştie deja, dar mare dreptate a avut. O suna paradoxal, dar recitirea are gust de trufanda pentru mine. Aşadar, recitesc scena finală din O noapte furtunoasă. E colosală! Cîtă energie, ce replici simple şi memorabile, ce meşteşug dramatic! Vasăzică, jupîn Dumitrescu, dimpreună cu tejghetarul Chiriac şi ipistatul Nae Ipingescu îl încolţesc pe Rică Venturiano în dormitorul Vetei. "Tînărul june" e pierdut. Un şir de confuziuni potenţate de gelozia de mahala care pîrjoleşte aprig şi sufletul de soţ, şi sufletul de amant, îl aduc pe Rică în faţa morţii sigure. Numai că Nae Ipingescu, cititor de Vocea patriotului naţionale, jurnal care place şi jupînului, îl recunoaşte pe Rică - e chiar tînărul articlier al cărui text tocmai îi produsese entuziasme patriotice în ajun. Pornirea jupînului care e gata să înfigă baioneta în gracilul Rică, "poet liric" printre atîtea altele, e oprită de Ipingescu: "Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil". Chiriac se repede, totuşi - deh, gelozia amantului e mai tumultuoasă -, dar Ipingescu adaugă: "E d-ai noştri, e patriot!". Vorbe magice! Tumultul simţămintelor violente se opreşte tocmai cînd ajunsese la apogeu şi se face loc raţiunii. Vorbele acestea netezesc locul pentru explicaţii. Dacă e "de-ai noştri", atunci e altă treabă. E salvat. Merg imediat cu gîndul la altă scenă din dramaturgia Patronului. În O scrisoare pierdută, pe la începutul daraverii, Farfuridi îl confruntă pe Tipătescu: a auzit că partidul va susţine candidatura lui Nae Caţavencu. Tipătescu trage de timp întrebînd "Care partid?". Răspunsul lui Farfuridi e cît se poate de explicit: "Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi-ai noştri...". Ah, din nou "ai noştri"! Se poate scrie o cuprinzătoare antropologie a românului, plecînd de la înţelesul doar aparent vag al expresiei "ai noştri". Privighetoarea cîntă! La poale de mănăstire moldavă, cu fereastra deschisă spre dealuri clasice pe care intră noaptea parfumată a pădurii, mă dedau recitirii lui Macedonski. N-am mai făcut asta de mult de tot, din altă eră, şi pe măsură ce plăcerea lecturii devine mustos delir hedonic, simt o imensă părere de rău că am uitat de Macedonski atîta vreme. "Atîta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul cînd era...". (Re)găsesc versuri fermecătoare, dar şi cîteva neverosimil de infantile. După deliciul lecturii, privesc fotografia lui Macedonski de pe coperta volumului pe care îl am. Este fotografia bine ştiută: semiprofil, cămaşă albă încheiată la ultimul nasture, acoperită de tunică neagră, corectă, mustaţă ascuţită, uşor răsucită, ochelari subţiri şi privire miop-arogantă. E ceva ridicol în băţoşenia acestui chip şi îmi aduc aminte de momente ale biografiei sale, aflate de mine cu mulţi ani în urmă, din monografia excelentă a lui Adrian Marino. Un talent arţăgos, strălucitor, ros de invidie pe gloria lui Eminescu, dezamăgit de Parisul despre care credea, la un moment dat, că-i va acorda galoanele pe care îşi imagina că le merită, căzut, în finalul vieţii, în mesianism, egomanie şi gravă eroare politică marghilomanică. Pe stîlp. Procur de la Mănăstirea Neamţ o carte despre sfinţii stîlpnici. Este riguros documentată, scrisă cu metodă şi bună cuprindere a fenomenului. Da, stîlpnicia pare să fi fost un fenomen printre monahii cei mai ardenţi din primul mileniu creştin. Ştiam cîte ceva despre cel mai faimos sfînt stîlpnic, Simeon cel Bătrîn, dar aflu amănunte fascinante nu numai despre el, ci şi despre alţii de acelaşi fel: Daniil, Simeon cel Tînăr, Alipie, Luca, Lazăr Galisiotul. Aceşti sfinţi au petrecut ani mulţi în vîrful unor stîlpi, izolaţi de pămînt, contemplînd printre rugăciuni fără sfîrşit doar Cerul. Un document al vremii stîlpnicilor spunea despre ei că "îşi dau trupul văzduhului". Mulţi dintre ei au ajuns la vîrste venerabile după decenii petrecute pe stîlpi. Simeon cel Bătrîn a murit după 70 de ani şi a petrecut pe stîlp 37 de ani, iar Daniil închide ochii la 84 de ani după mai bine de 33 de ani de izolare stîlpnică. Viaţa pe stîlp, cum am spune azi cu un clişeu cu totul inadecvat încercării, nu era deloc uşoară. Oamenii aceştia, purtaţi de devoţiune mistică, stăteau acolo, sus, sub arşiţe sau sub ninsori, pe ploi şi pe vînturi. Aflu că există documente care vorbesc despre stîlpnici aruncaţi din locul lor de vînturi puternice. În orice caz, descrierile vieţii de pe stîlp sînt uimitoare. De asemenea, aflu ce pasiuni colective stîrneau aceşti sfinţi printre contemporanii lor. Moartea lui Simeon cel Bătrîn a generat dezordini sociale însemnate care au sfîrşit în confruntări armate cînd grupuri de sarazini au asediat mănăstirea pentru a lua trupul sfîntului, iar înghesuiala poporului, în momentele în care, din vîrful stîlpului, aceşti sfinţi binecuvîntau, avea toate datele unei isterii colective. Din nou, Patronul. Revenit la Bucureşti, mai am o zi de vacanţă şi reintru în atmosferă, revizitînd pe Caragiale. De pildă, acest fragment dintr-un interviu luat lui Caragiale de Vlahuţă. La întrebarea "Încotro e limanul? De unde să aşteptăm un mîntuitor de care avem atîta nevoie?", Profesorul de România răspunde: "La acestea, să-mi dai voie a răspunde tot cu întrebări... Ce zor are cineva de un liman cînd, fără de cîrmă, pluteşte vesel pe liniştitele ape şi nu se simte ameninţat de nici o primejdie imediată, care să-i turbure petrecerea? Iar cît despre mîntuitor - îi mai trebuie, oare, neamului românesc încă un mîntuitor dincotrova, cînd atîţia îi răsar care mai de care din toate răspîntiile? Avem, slavă Domnului, atîţia, că am putea să-i dăm de pomană altor nevoiaşi". Şi cu asta, mă întorc la cele obişnuite...
