Lecţia de scriere
Copilul meu învaţă să scrie. Codiţă la "c", arabescuri la "A", punct şi virgulă. Şi de la capăt. În fiecare zi îşi îndoaie degetele şi-şi muşcă limba timp de trei ore, respirînd greu şi asudînd inocent, cum doar la 7 ani se mai poate. Îmi vine rîndul cîteodată să-l supraveghez. Îmi aduc aminte de toate: de cît de greu îmi era să deschid uşa clasei la ora de caligrafie. De faptul că nici un efort din lume nu mi-a făcut scrisul "frumos". Şi de stigmatul asociat scrisului urît, care se măsura cel mai des printr-un punct scăzut din notă la orice lucrare de control, de la română şi pînă la geografie. Profesorii pur şi simplu nu înţelegeau mîzgăliturile mele, în acel an de graţie 1974, cînd salariile din învăţămînt erau de asemenea atît de mici încît să descurajeze orice tentativă de descifrare... Copilul meu nu va mai avea problema asta în liceu. Sau poate chiar mai devreme. Mă uit în jur: în casa noastră nu mai există nici un document scris de mînă. Ne lăsăm bilete sub formă de SMS-uri în telefon. Scriem rudelor din străinătate pe mail şi vorbim cu cele din ţară. În cutia poştală apare la două-trei luni un plic cu adresa scrisă de mînă, semn că, în România, omul e încă mai ieftin decît computerul, pentru anumite aplicaţii. Nu va mai fi multă vreme. Scrierea de mînă dispare, izgonită de şiruri ordonate de 1 şi 0, ca în The Wall, ca într-o utopie neagră, în care sîntem ocupaţi şi disciplinaţi de o forţă irezistibilă. Însă copilul meu continuă să îndoaie litere şi să şteargă cu pic, ca un Sisif de mic litraj, ghemuit la biroul lui, după ce i-am explicat în prealabil că invenţia scrierii are mai bine de 5000 de ani şi-a fost una dintre cele mai deştepte chestii scornite de omenire, imediat înainte de ceainic şi cu puţin după de roata de aliaj şi inserţii de carbon. Scrie în fiecare zi, nu sînt sigur că din ce în ce mai frumos, cu gîndul la recompensa de care are parte în fiecare după-amiază. Nu, nu o carte (deşi în curînd va putea s-o citească). Ci un film sau un joc la alegere, după principiul "vrei creierul spălat sau doar excitat?". Se numeşte cultură pop şi nu vreau s-o ignor. Copiii despre asta discută la şcoală, şi nu vreau ca băiatul meu să fie un ciudat care vorbeşte despre cărţi sau artă. Am văzut ce-a păţit tipul acela cu poneiul roz. Dar să ne întoarcem la scris şi la programa de a-ntîia. De cînd am fost la şcoală, s-au schimbat mai multe lucruri în parcarea din faţa ei, decît înăuntru. Sigur, acum abecedarul foloseşte nişte trucuri prin care copiii învaţă să asambleze cuvinte. Însă dincolo de ele, principiul rămîne: scrii, ca să înveţi să scrii. După dictare, după manual, după exerciţii. Şcoala te forţează să intri în contact fizic cu literele, să-ţi murdăreşti nasul de cerneală, să visezi la caietul liniat, pe unde trebuie să treacă neapărat acel bastonaş. Nu ştiu în ce clasă începe tastatura, însă am sentimentul că primii cîţiva ani nu va fi permisă, tot aşa cum în vremea noastră era interzis calculatorul electronic. Inutil, de altfel: cine mai ştie să mai facă socoteli cu creionul pe hîrtie! Şi, ca întrebare suplimentară, sîntem oare mai proşti că nu putem aduna 1233 cu 433 şi împărţi apoi la 4? Ceea ce mă aduce la întrebarea care îşi caută, cu lumînarea, oprobriul public: mai are un sens să înveţi scrierea de mînă? Cînd a fost ultima oară cînd aţi scris o scrisoare? Cînd aţi trimis ultima oară un bilet? Cînd v-aţi notat, pe un şerveţel, la masă, o idee, în nădejdea că e următorul bec electric? Nu cumva am economisi un an din viaţa elevilor dacă pur şi simplu i-am trece direct pe digital? Nu cumva creierul lor va conecta de la început sinapsa gîndului la neuronul care apasă butonul, în loc să mai treacă prin contorsiunile cuvîntului scris de mînă? Dacă cumva de aici va apărea următoarea fază a geniului uman, următoarea generaţie de poeţi, următoarea epocă a Luminilor de Led-uri? Ştiu, o să spuneţi că sînt un închipuit de la oraş şi că la ţară nu există nici hîrtie şi stilou, nu doar tastatură. E un argument vechi. Mai vechi ca scrisul de mînă, fac pariu!
