Leapșa

Leapșa este unul dintre jocurile copilăriei foarte des evocat în prezent, chiar în contexte noi, cu sensuri extinse și figurate. Fiind vorba de un joc extrem de simplu și de răspîndit, traseele de metaforizare sînt destul de transparente, esențială fiind ideea de transmitere a unui anumit rol de la un individ la altul. La un moment dat, părea să predomine interpretarea negativă, termenul fiind folosit pentru a caracteriza maniera elementară, rudimentară, imatură de a practica un joc mai complex, competitiv. Cuvîntul apărea, astfel, în etichetarea sarcastică a partidelor de fotbal: „jos în arenă se juca orice în afară de fotbal: concina, polca pe furate, leapșa, numai fotbal nu” (Informația Bucureștiului, 1973); fotbaliștii „jucau un fel de țurcă, combinată cu ușoare elemente de leapșa pe ouate” (Cuvîntul nou, 1973). 

În ultimele decenii, s-a răspîndit tot mai mult un alt uz extins, lipsit de conotații negative: prin leapșa (echivalent al unuia dintre sensurile termenului englezesc polisemantic tag) se denumește o practică ludică sau mobilizatoare a comunicării electronice și a rețelelor de socializare. Noua leapșă constă în a lansa o temă de discuție sau de acțiune, a formula o provocare la care să răspundă alți interlocutori, în a transmite (prin etichetare, prin tag-uri) o sarcină, ca stimul de creativitate; în aceste noi contexte, se vorbește deci de leapșa care a fost pornită, lansată, inițiată, dată mai departe, primită, preluată; adesea, împrumutul lexical (substantivul tag, verbul adaptat a tăgui sau a tagui) stau alături de revalorificarea cuvîntului vechi și popular leapșă: „am taguit în leapșă și alți prieteni povestitori” (revistadepovestiri.ro), „am inițiat o leapșă și te-am taguit și pe tine!” (sigina.ro). O serie de campanii au preluat termenul: „De Ziua Mediului, companiile intră în «Leapșa Reciclării»” (reciclamimpreuna.ro), „Campania «Leapșa faptelor bune – Binele continuă» va fi extinsă în școlile din zonele defavorizate” (bizbrasov.ro), „Campania de vaccinare, în faza „leapșa” pe Facebook” (libertatea.ro), „Klaus Iohannis dă leapșa într-o campanie pentru citit” (digi24.ro).

Cuvîntul leapșa este atestat spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, în textul despre jocuri publicat de Petre Ispirescu mai întîi în foileton (1884), un an mai tîrziu în volum: „Unul din toți copiii este «leapșa». Ea stă în mijloc, și ceilalți copii prin preajmă o hărțuiesc cu vorba, cu semne și cu sărituri, dîndu-i a înțelege neputința de a scăpa de ponosul ce poartă. Leapșase răpede la cîte unul și, dacă-l poate atinge cu mîna, cel atins se face el leapșa” („Jucării și jocuri de copii“, în Tribuna Sibiului, nr. 167, 1884). Cam în aceeași perioadă, folcloristul Simion Florea Marian descrie, în volumul Înmormîntarea la români (1892), mai multe jocuri practicate la priveghi, între care e menționată și cleapșa: „se pun mai mulți băieți într-un șir. Unul dintre dînșii ține pe cel dintîi de ochi iar altul dinapoi îi dă o cleapșă, adică o palmă peste spate. După ce a căpătat cleapșa, îi dă drumul, și el trebuie să caute pe cel care l-a clepșit și, de-l gîcește, îl apucă de cap și-l pune în locul său” (p. 203-204). Într-o notă, autorul precizează că termenul cleapșă e frecvent în Bucovina, unde circulă și verbul a clepși – cu sensul „a pălmui, a bate”, precum și participiul adjectival clepșit – „bătut la cap, prost, năuc”.  

E destul de clar că leapșă și cleapșă sînt variante ale aceluiași cuvînt, așa cum sînt simple variante și lepșit – folosit ca termen insultător în comediile lui Alecsandri –, și clepșit. Din descrierile citate se vede și că este vorba de două jocuri diferite, dar care au unele elemente în comun. Primul sens cu care este înregistrat în dicționarele noastre cuvîntul leapșă e „lovitură dată cuiva cu palma” (DEX). E foarte probabil ca denumirea loviturii să fi dat numele mai multor jocuri, în funcție de tradițiile din diferite zone românești. Astfel, leapșa (sau de-a leapșa) poate fi jocul în care copilul legat la ochi primește lovitura (joc asemănător cu bîza), dar și cel în care lovitura transmite rolul de a alerga după ceilalți. Bucovineanul Simion Florea Marian a înregistrat primul tip de joc, munteanul Petre Ispirescu – pe al doilea (reprezentînd foarte probabil sensul cel mai răspîndit astăzi al cuvîntului). Dicționarele noastre au preluat una sau alta dintre descrieri: dicționarul academic (Dicționarul limbii române) rezumă descrierea „bucovineană”, dicționarul lui A. Scriban – pe cea „sudică”, În DEX s-a optat pentru prudență: „de-a leapșa = numele unui joc de copii”. Explicația etimologică dată de majoritatea dicționarelor (și, într-o recenzie, de Iorgu Iordan) invocă sursa onomatopeică: imitarea zgomotului produs de o lovitură cu palma (leap, leop, leapa, hleapș etc.).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).