La vida loca loca loca loca
În urmă cu două seri, în ultima zi de școală, am mers la o terasă de cartier pentru a mînca. De fapt, și acum sînt în același loc, am venit aici să scriu acest text. Îmi place pentru că terasa e destul de liniștită, nu știe multă lume despre ea, are mult verde, iarbă, copaci, într-un decor lipsit de fițe, oarecum proletar.
Ei bine, dacă acum există pe terasă doar un cuplu (interesant de observat, deduc că sînt la o revedere după mulți ani, probabil foști colegi de liceu cîndva – limbajul și accentul indică lipsa studiilor universitare –, ajunși acum cam la 45, ea vorbește tare, fără inhibiții și se autocaracterizează în termeni de femeie seducătoare, care a avut mult succes și acum, iată, are și el ocazia să guste deliciul ei, vorbește aproape exclusiv ea, trece în revistă foști colegi, cu diverse porecle, povestește nunți la care a fost și unde a făcut senzație etc., în vreme ce el are un început de chelie și un tricou albastru cu imprimeuri galbene și roz, o ascultă și rîde de fiecare dată cînd e cazul), dacă, așadar, acum există doar acest cuplu, acum cîteva seri terasa era practic complet ocupată de un grup mare și zgomotos. În timp ce beam un pahar cu vin și așteptam niște paste, am asistat involuntar (ca în această seară, de altfel, și în clipa aceasta dialogul a devenit destul de picant, implicînd referințe erotice explicite și exprimate cu o tonalitate deloc inhibată), am asistat, deci, la un spectacol destul de grotesc. Erau vreo 15 părinți cu o gașcă de copii, grupa de primar. Lower middle class. De o jumătate de oră de cînd mă așezasem alături, ei toca-toca-toca, subiectul fiind învățătoarea copiilor: toca-toca-toca-toca-toca. Am dedus că erau toți părinți ai elevilor aceleiași învățătoare. Ei bine, femeia aia avea crochiul unui monstru absolut în descrierile lor, balaurul cu n capete. N, nu multe! Splendid tablou era! Copiii, dincolo, călcau iarba, o bătătoreau: toca-toca-toca-toca. Bine, poate era adevărat ce tocau ei, deși este greu de crezut că cineva poate avea doar defecte, chiar și profesional, căci din tot dialogul lor nu a reieșit absolut nici o calitate a acesteia, absolut nici una. M-am întrebat dacă oamenii ăștia n-au și altceva de vorbit, o carte, un film, o amantă/un amant, o vacanță, o casă în curs de decorare, un burlan de fixat, un pescuit, măcar ceva de duzină, dacă nu mai deep, dar ceva, acolo, care să diversifice viața. Erau și zgomotoși tare în tot spectacolul lor, alcoolul își făcea treaba bine și chiar dacă pe la ora 22 au fost rugați să reducă decibelii și să se pregătească de plecare, terasa urmînd să se închidă, pentru că există vecini care pot fi deranjați, au mai lungit cel puțin o jumătate de oră cheful și toca-toca-toca, în vreme ce copiii, și ei, toca-toca-toca în bătătură, cu țipete și chiuituri. Și iar m-am întrebat: de ce doar toca-toca-toca? De ce la vida loca loca loca loca nu?
Am crescut într-o familie în care respectul față de profesori era pronunțat. Dar nu era vorba doar despre familia mea, așa cred că era întreaga societate. În ce privește experiența mea directă, din familie, acest respect era aproape sfînt. Bunica fusese și ea învățătoare, iar părinții mei aveau mulți profesori prieteni. Ba chiar aș spune că cei mai apropiați prieteni ai lor au devenit profesorii mei, doamna dirigintă, profesoara de română, Elena Cîrstocea, cu familia ei, nenea Mitică, profesor și el, iar cînd au venit pe lume, și copiii lor, George și Ștefan. Apoi, doamna profesoară de pian, cu care făceam eu, Elena Groza, soțul ei, Cornel Groza, dirijorul corului filarmonicii clujene, profesor și el la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, cu copiii lor, Claudia și Dănuț. Se făceau concedii împreună, iar vizitele familiilor noastre erau la ordinea zilei. Dar ce vreau să reiau ca idee este că respectul față de această profesie era dincolo de aceste apropieri prietenești. Absolut niciodată nu am auzit în casa noastră o vorbă rea despre vreun profesor, oricare ar fi fost el. Poate că vor mai fi avut ei discuții și nemulțumiri, dar niciodată nu au ajuns la urechile noastre, ale copiilor, și nu au permis construcția unei imagini negative despre această categorie profesională.
Felul în care învățămîntul românesc este, astăzi, oarecum perceput negativ se datorează în mare măsură și acestui obicei dobîndit după 1989 de a defăima orice, în cazul de față profesorii, pornind de la impresia că avem dreptul, pentru că, nu-i așa, am cîștigat democrația, respectiv că ne pricepem toți la orice și mai ales la învățămînt. La urma urmei, toți am trecut prin școală, deci ne pricepem. Sigur, aceste convingeri au fost încurajate și amplificate de presă și de lipsa de vînă a multora care au condus destinele educației și care nu au avut forța de a-și apăra eficient angajații.
Nu contest faptul că există profesori care au defecte sau care nu-și fac treaba în limitele unei decențe pedagogice, nu contest că există cazuri extreme, de ieșire din norma deontologiei profesionale, dar realitatea este că deprinderea aceasta a defăimării profesorilor a devenit la noi pandemică și are un gust nu amar, ci de-a dreptul grețos, cel puțin în percepția mea.
Mi-a venit să mă ridic de la masă și să îi întreb de ce nu-și mută copiii, de ce nu merg să discute cu învățătoarea sau cu directorii, în loc să stea să toca-toca-toca. Apoi mi-a venit să plec pur și simplu, să nu-i mai aud, dar mai aveam niște vin și mîncare, astfel că au apucat, totuși, să plece înaintea mea. Mi-am dat seama și că n-aș fi făcut decît să fiu ridicol abordîndu-i, desigur. Mai ales că, evident, în job-urile lor ei erau, toți, exemplari și fără pată. Așa că mi-am băut vinul și am scris doar despre ei pe Facebook, iar acum, acest articol. Și-am cîntat în gînd: la vida loca loca loca loca.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
