La vida loca loca loca loca

Publicat în Dilema Veche nr. 949 din 16 – 22 iunie 2022
HCorches prel jpg

În urmă cu două seri, în ultima zi de școală, am mers la o terasă de cartier pentru a mînca. De fapt, și acum sînt în același loc, am venit aici să scriu acest text. Îmi place pentru că terasa e destul de liniștită, nu știe multă lume despre ea, are mult verde, iarbă, copaci, într-un decor lipsit de fițe, oarecum proletar.

Ei bine, dacă acum există pe terasă doar un cuplu (interesant de observat, deduc că sînt la o revedere după mulți ani, probabil foști colegi de liceu cîndva – limbajul și accentul indică lipsa studiilor universitare –, ajunși acum cam la 45, ea vorbește tare, fără inhibiții și se autocaracterizează în termeni de femeie seducătoare, care a avut mult succes și acum, iată, are și el ocazia să guste deliciul ei, vorbește aproape exclusiv ea, trece în revistă foști colegi, cu diverse porecle, povestește nunți la care a fost și unde a făcut senzație etc., în vreme ce el are un început de chelie și un tricou albastru cu imprimeuri galbene și roz, o ascultă și rîde de fiecare dată cînd e cazul), dacă, așadar, acum există doar acest cuplu, acum cîteva seri terasa era practic complet ocupată de un grup mare și zgomotos. În timp ce beam un pahar cu vin și așteptam niște paste, am asistat involuntar (ca în această seară, de altfel, și în clipa aceasta dialogul a devenit destul de picant, implicînd referințe erotice explicite și exprimate cu o tonalitate deloc inhibată), am asistat, deci, la un spectacol destul de grotesc. Erau vreo 15 părinți cu o gașcă de copii, grupa de primar. Lower middle class. De o jumătate de oră de cînd mă așezasem alături, ei toca-toca-toca, subiectul fiind învățătoarea copiilor: toca-toca-toca-toca-toca. Am dedus că erau toți părinți ai elevilor aceleiași învățătoare. Ei bine, femeia aia avea crochiul unui monstru absolut în descrierile lor, balaurul cu n capete. N, nu multe! Splendid tablou era! Copiii, dincolo, călcau iarba, o bătătoreau: toca-toca-toca-toca. Bine, poate era adevărat ce tocau ei, deși este greu de crezut că cineva poate avea doar defecte, chiar și profesional, căci din tot dialogul lor nu a reieșit absolut nici o calitate a acesteia, absolut nici una. M-am întrebat dacă oamenii ăștia n-au și altceva de vorbit, o carte, un film, o amantă/un amant, o vacanță, o casă în curs de decorare, un burlan de fixat, un pescuit, măcar ceva de duzină, dacă nu mai deep, dar ceva, acolo, care să diversifice viața. Erau și zgomotoși tare în tot spectacolul lor, alcoolul își făcea treaba bine și chiar dacă pe la ora 22 au fost rugați să reducă decibelii și să se pregătească de plecare, terasa urmînd să se închidă, pentru că există vecini care pot fi deranjați, au mai lungit cel puțin o jumătate de oră cheful și toca-toca-toca, în vreme ce copiii, și ei, toca-toca-toca în bătătură, cu țipete și chiuituri. Și iar m-am întrebat: de ce doar toca-toca-toca? De ce la vida loca loca loca loca nu?

Am crescut într-o familie în care respectul față de profesori era pronunțat. Dar nu era vorba doar despre familia mea, așa cred că era întreaga societate. În ce privește experiența mea directă, din familie, acest respect era aproape sfînt. Bunica fusese și ea învățătoare, iar părinții mei aveau mulți profesori prieteni. Ba chiar aș spune că cei mai apropiați prieteni ai lor au devenit profesorii mei, doamna dirigintă, profesoara de română, Elena Cîrstocea, cu familia ei, nenea Mitică, profesor și el, iar cînd au venit pe lume, și copiii lor, George și Ștefan. Apoi, doamna profesoară de pian, cu care făceam eu, Elena Groza, soțul ei, Cornel Groza, dirijorul corului filarmonicii clujene, profesor și el la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, cu copiii lor, Claudia și Dănuț. Se făceau concedii împreună, iar vizitele familiilor noastre erau la ordinea zilei. Dar ce vreau să reiau ca idee este că respectul față de această profesie era dincolo de aceste apropieri prietenești. Absolut niciodată nu am auzit în casa noastră o vorbă rea despre vreun profesor, oricare ar fi fost el. Poate că vor mai fi avut ei discuții și nemulțumiri, dar niciodată nu au ajuns la urechile noastre, ale copiilor, și nu au permis construcția unei imagini negative despre această categorie profesională.

Felul în care învățămîntul românesc este, astăzi, oarecum perceput negativ se datorează în mare măsură și acestui obicei dobîndit după 1989 de a defăima orice, în cazul de față profesorii, pornind de la impresia că avem dreptul, pentru că, nu-i așa, am cîștigat democrația, respectiv că ne pricepem toți la orice și mai ales la învățămînt. La urma urmei, toți am trecut prin școală, deci ne pricepem. Sigur, aceste convingeri au fost încurajate și amplificate de presă și de lipsa de vînă a multora care au condus destinele educației și care nu au avut forța de a-și apăra eficient angajații.

Nu contest faptul că există profesori care au defecte sau care nu-și fac treaba în limitele unei decențe pedagogice, nu contest că există cazuri extreme, de ieșire din norma deontologiei profesionale, dar realitatea este că deprinderea aceasta a defăimării profesorilor a devenit la noi pandemică și are un gust nu amar, ci de-a dreptul grețos, cel puțin în percepția mea.

Mi-a venit să mă ridic de la masă și să îi întreb de ce nu-și mută copiii, de ce nu merg să discute cu învățătoarea sau cu directorii, în loc să stea să toca-toca-toca. Apoi mi-a venit să plec pur și simplu, să nu-i mai aud, dar mai aveam niște vin și mîncare, astfel că au apucat, totuși, să plece înaintea mea. Mi-am dat seama și că n-aș fi făcut decît să fiu ridicol abordîndu-i, desigur. Mai ales că, evident, în job-urile lor ei erau, toți, exemplari și fără pată. Așa că mi-am băut vinul și am scris doar despre ei pe Facebook, iar acum, acest articol. Și-am cîntat în gînd: la vida loca loca loca loca.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Locul în care democrația liberală s-a dus să moară
Instalat la putere la finalul anului trecut, cabinetul Petkov a promis ferm o ruptură cu trecutul de corupție și guvernare ineficientă.
Bătălia cu giganții jpeg
Cîte sortimente de brînză se produc în Franța?
Confruntat cu o asemenea blocadă, președintelui îi va fi foarte greu să guverneze în cel de-al doilea mandat.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Teme „riscante” ale dezbaterii religioase
Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Frica lui Putin jpeg
Contrafactualități
Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.
AFumurescu prel jpg
Pe repede-încet
Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.
o suta de ani in casa noastra cover opt jpg
Istorie pentru copii și prăjitură cu ouă
Cititorul este purtat printr-un întreg univers ilustrat de obiecte de epocă, toate care mai de care mai interesante, ce înfățișează poveștile și informațiile din text.
O mare invenție – contractul social jpeg
Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (II)
Nu mai cred astăzi că forma de guvernămînt stabilită prin actuala Constituție este sursa disfuncționalităților și eșecurilor sistemului politic din România.
Iconofobie jpeg
Pesimistul, un personaj respectabil
Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.
„Cu bule“ jpeg
Urmăritori, adepți, follower(ș)i
Influența engleză actuală, mai ales cea manifestată în jargonul Internetului, poate produce anumite perplexități vorbitorilor din alte generații, atunci cînd schimbă sensurile uzuale și conotațiile pozitive sau negative ale cuvintelor.
HCorches prel jpg
Ce oferim și ce așteptăm
Predăm strungul în epoca informatizării.
p 7 WC jpg
Opt lecții ale războiului din Ucraina
Interdependența economică nu preîntîmpină războiul.
Un sport la Răsărit jpeg
Țiriac zice că îl vede pe Nadal murind pe terenul de tenis. Adică Nadal e muritor?
Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Un roman de știință
Bill Bryson nu este om de știință, nu are o formație științifică și, poate tocmai de aceea, tot ce scrie pare să aibă în spate un proces de înțelegere, de clarificare a unor lucruri, pînă la nivelul la care devin accesibile oricărui om cu o minimă educație academică.
Bătălia cu giganții jpeg
Datoria Europei
Nici Franța, nici Germania și nici – cu atît mai puțin! – Țările de Jos ori Danemarca nu vor face rabat de la exigențele procesului de aderare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Note, stări, zile
Mi-e greu să pricep de ce a certa pe toată lumea e o formă de „acțiune”.
Frica lui Putin jpeg
„Nu umiliți Franța, domnule președinte!”
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a declarat de două ori, nu o singură dată, că „nu trebuie umilită Rusia”.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Eroismul ucrainean și inima stafidită a Europei
Ucrainenii dau Europei anului 2022 o lecție pentru care mă tem că opulentul nostru continent, cu birocrația lui pe cît de groasă, pe atît de nevolnică, cu politicienii lui minusculi, nu este pregătit.
Cooper Union jpg
Două surori, un muzeu și o premieră
În primăvara anului 1897, la etajul al patrulea al școlii publice Cooper Union din Manhattan pe care o înființase bunicul lor, surorile Hewitt au inaugurat Muzeul de Arte Decorative Cooper Union.
Tezaur jpg
O lungă istorie de furt
Furturile din Ucraina sînt o reamintire brutală a celor cu care s-a confruntat, în istorie, România.
Iconofobie jpeg
Iubirea/ura de aproape
Devii mizantrop nu neapărat cunoscînd răul din celălalt, cît cunoscînd răul din tine.
p 7 2 WC jpg jpg
De ce refuză Occidentul să numească fascistă Rusia lui Putin?
Jena Occidentului de a numi fascistă Rusia lui Putin se explică prin contextul psiho-istoric al țărilor europene.
Un sport la Răsărit jpeg
Ce mai facem cu Naționala?
Ne torturează şi o torturăm, chestiune din care nimeni nu va rămîne întreg. Echipa României nu e altceva decît oglinda României.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Ospitalitate
Nu e neapărat ipocrizie, cum ar zice unii, ci politețe și meserie.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.