La statuile lui Ronald Reagan
Agențiile de presă transmit că Bucureștii vor fi fericiți cu o nouă statuie. Nu-i rău, dat fiind că Bucureștii sînt, între capitalele europene, urbea cu cele mai puține statui pe cap de locuitor. Or, se știe, statuile sînt importante pentru un oraș care se respectă, sînt chiar dovada că orașul se respectă. Dar despre a cui statuie e vorba? „Primăria Municipiului București a anunțat că, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, intenționează realizarea și amplasarea într-o zonă centrală a Capitalei a statuii lui Ronald Reagan, președintele american care o avut o contribuție importantă la căderea comunismului“, zice știrea. De ce tocmai Ronald Reagan? Ce legătură are capitala noastră cu legendarul președinte american? Răspunde, prin comunicat, dna Gabriela Firea: „Doresc să avem în București statuia președintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democrației, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertății presei, dar și al economiei de piață.“ Ei da, strașnică motivație! O citești și nu mai ai ce zice. Și dna Firea continuă: „Acest monument va fi amplasat în centrul orașului și îi reasigur pe toți cetățenii Bucureștiului că investițiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătății. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atît din punct de vedere cultural, cît și social și economic“. Precizarea e binevenită, nu cumva să creadă cohortele de asistați social (care aduc voturi) ori grupul milionarilor privilegiați la contracte cu municipalitatea (care aduc bani) că statuia celui de-al 40-lea președinte american se va plăti din bugetul pe care primarul Firea îl pune, cu generozitate, la bătaie. Așadar, ceva cultură, dar nu din banii săracilor votanți sau ai bogaților finanțatori!
Știrea aceasta m-a făcut să zîmbesc pentru că mai știu un loc în România (și nu orice loc!) unde s-a mai plantat o statuie a lui Ronald Reagan: la Ploiești. Aici există, ca să fiu mai precis, un bust al fostului președinte american. Bustul a fost dezvelit acum vreo doi ani și a fost asumat de Consiliul Județean, costul său fiind acoperit de o fundație patronată de cel care era președinte al CJ Prahova la acel moment, baronul absolut al județului, Mircea Cosma. Acum, iată, și Gabriela Firea vrea un Reagan la București. Mie mi se pare extrem de interesant acest amor pesedist pentru o figură fundamentală a dreptei americane. N-am văzut vreun pesedist să-i facă statuie lui Carter sau, măcar, lui Roosevelt. Toți trag la Reagan. Și, după cum se vede, ce le place pesediștilor mai mult la el este… anticomunismul său. Ce-o zice, oare, inimioara lui Ion Iliescu, fondatorul acestui partid care, iată, s-a umplut de anticomuniști?
Dar să lăsăm speculațiile răutăcioase asupra sufletului pesedist. Important pentru mine este mitul Reagan. Ai zice că victoria lui este deplină din moment ce, iată, erezii foștilor comuniști ajung să i facă statui. Din două una: ori mitul politic Ronald Reagan a devenit transideologic, ori făcătorii social-democrați de statui s-au dezideologizat cu totul și, doctrinar vorbind, nu mai au nimic sfînt. Prefer prima variantă, nu pentru că cea de-a doua nu ar fi adevărată, ci pentru că nu mi se pare prea generoasă cu analiza. Așadar, cum de a ajuns Ronald Rea-gan un erou pozitiv în toate zările politice? Cu precizarea, firește, că vorbesc despre spațiul est-european, căci în America lucrurile stau altfel. Mai ales acum, cînd Partidul Republican este cuprins de tulburarea trumpistă, Reagan a devenit un reper tot mai șubred din punct de vedere politic.
În Europa de Est, însă, Reagan e dincolo de dezbatere. Este prototipul eroului politic. Sigur că legătura dintre politica sa externă și căderea comunismului este directă, iar națiunile ieșite din comunism îi văd mai ales această față. Un factor important al mitului Reagan în Estul Europei îl joacă, desigur, charisma lui. Alura de actor hollywoodian, simțul umorului și excepționalele sale abilități de comunicator l-au făcut aproape o icoană politică. Ronald Reagan a devenit un model de om politic pentru orice politician est-european, fie el de dreapta, fie el de stîn-ga. A proiectat în istorie genul de lider puternic, cu succes electoral și viziune. Mulți politicieni de pe la noi își doresc să fie ca el, fără să fie, totuși, el. Moștenirea lui politică, însă, nu este aproape deloc însușită. Ronald Reagan a rămas o figură seducătoare, de succes, dar ceea ce promova el, ca idei și convingeri, este cu totul ignorat. E ca și cum ai vrea să semeni cu cineva, să ai gloria lui, dar fără să-i urmezi crezul. Astăzi, anticomuniști sîntem toți și ni se pare că e suficient ca să îl omagiem pe Reagan, anticomunistul. Reagan, însă, a fost cu mult mai mult decît un anticomunist hotărît. Anticomunismul său era consecința naturală a conservatorismului său. Credea cu putere în superioritatea capitalismului, cu tot ce înseamnă el. Credea ferm în virtuțile competiției libere de orice ingerințe. Credea că o societate democratică este imposibilă fără o viață religioasă vibrantă. Credea în tradiții și în forța firescului, fără program politic, fără inginerii sociale. Credea într-un guvern mic, în dereglementare și în lăsarea oamenilor în pace. Credea că nimeni nu știe mai bine ce-i trebuie unui om decît el însuși. Credea că forța unei națiuni nu stă în bugetul guvernului, ci în banii din buzunarul cetățeanului. În țara în care toți (politicienii, de la dreapta la stînga, dar și poporul, de la pensionar la student) cred că guvernul este cel mai important lucru de pe Pămînt și că cetățeanul este în mod natural legat ombilical de guvern, mi se pare un pic comic acest cult al lui Reagan.
De aceea, cred că punerea statuilor lui Reagan în România este mai degrabă o copilărie decît un gest matur, de eternizare a unei memorii. Aș spune că ceea ce îi seduce pe edilii care-i fac statui lui Rea-gan este actorul intrat în politică și nu politicianul care a lăsat actoria. Edilii noștri se joacă cu statuile lui Reagan așa cum un copil se joacă cu soldățeii, fără să știe prea bine ce-i acela un soldat adevărat.
Cu România, Ronald Reagan a fost mai degrabă rece. Îl disprețuia pe Nicolae Ceaușescu și știa că rolul său pe harta comunistă a lumii este minor. Reagan era interesat, firește, de Uniunea Sovietică înainte de toate, și apoi de Polonia, de Cehoslovacia și de Ungaria. Dacă lăsăm deoparte URSS – adevăratul competitor al Statelor Unite în anii 1980 –, vom sesiza că pe fostul președinte american îl interesau țările în care simțea că sistemul comunist crapă, în care se formase o societate civilă în opoziție cu regimul comunist, în care existau mișcări ce puteau fi susținute. Sub Ceaușescu, în 1980, România era o Siberie politică – ca să parafrazez o celebră remarcă a lui I.P. Culianu. La București, Ronald Reagan trimisese un ambasador brav, numit politic, pe nume David Funderbunk. Cartea pe care acesta a publicat-o în America, la doi ani după terminarea mandatului său amabasadorial de la București, dovedește cît de puțin interes exista la Casa Albă pentru România lui Ceaușescu. În anii 1970, Ceaușescu fusese răsfățat de americani, pentru că crezuseră că el poate fisura blocul estic, dominat de sovietici. Zece ani mai tîrziu, Casa Albă se lămurise cu cine are de-a face, chiar dacă funcționarii Departamentului de Stat lucrau în continuare cu clișeele și formulele deceniului anterior, care nu se mai potriveau deloc. Faptul că diplomația americană nu își „updatase“ paradigma de lucru cu Ceaușescu dovedește tocmai dezinteresul lor. Interesul pentru noutățile din România era aproape nul, în vreme ce toată lumea alerga după ultimele informații din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia. Și asta îl exaspera pe Funderbunk. După el, Reagan a trimis la București un diplomat de carieră, Roger Kirk, un diplomat modest, fără realizări notabile, care a și prins la fața locului Revoluția din decembrie 1989. De altfel, în 1988, România a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate printr-un gest pe care Ceaușescu l-a vrut spectaculos și de care pe americani i-a durut direct în cot…
Nu vreau să închei acest text fără să precizez, totuși, că îl consider pe Ronald Reagan un adevărat erou politic pentru tot ce era el și nu doar pentru anticomunismul său. Ar fi frumos ca statuile lui să aducă în România întregul său spirit. Dar nu va fi așa…
Foto: wikimedia commons
