La sentiment
Dacă socoteşti PIB-ul României după modelele clasice, îţi dă, acolo, undeva la cîteva mii de euro. Însă dacă îl iei la sentiment şi faci adunarea producţiei de oftaturi, jale, alean, dor şi bucurie, producţia naţională ne situează, cred, înaintea Spaniei, inventatoarea conceptului de corazón. Sîntem o mare putere mondială cînd vine vorba de sentimente. 100 de mii de nervi pe an pe cap de locuitor? Mă laşi? Păi, numai în relatările despre trafic se duc încă de două ori pe-atît. Am ajuns, prin efortul rărunchilor, lideri în producţia de umori, enervări, orgolii şi stări. Poeţii noştri sînt greu de tradus pentru că simt prea mult, dramele naţionale sînt însă uşor de exportat, tocmai pentru că au o încărcătură vizuală puternică şi la lumina zilei. Orfanii noştri suferă de foame pe stradă sau la televizor. Doamnele din lumea bună divorţează în direct. Oamenii protestează pe case şi pe Arcul de Triumf. Drama contrafăcută a unui poliţist acuzat pe nedrept de uciderea nevestei deschide jurnalul, nu e exilată la fapt divers. Cînd ai, vrei să ştie toată lumea, aşa că investeşti în maşini care strigă din toate ornamentele, comandă specială pentru România. Discreţia e o unealtă profesională doar la îndemîna doctorului, care nu-ţi spune cînd ai cancer. De ce să afli? Suferi şi aşa destul. Sentimentul meu este că... ştiţi formula asta. Fiecare are acasă cîte o plantaţie de sentimente. Ele ţin loc raţiunii, cam la fel cum cola te rezolvă de sete: după un sfert de oră mai vrei una. Am sentimentul înseamnă de fapt că nu mai poţi veni cu nici un argument, dragă X, cu care tocmai încerc o conversaţie. Sentimentul e orb, ca şi dragostea: nu încerca să-mi vinzi mie lanterne.... Sentimentul nu e însă o treabă eterică şi suavă. Cele pentru consum public, sănătoase, bio, de ţară sînt produse la munte, în comunităţi de oameni fruşti şi dintr-o bucată. O bucată înmuiată puţin în esenţă de asfalt şi îmbrăcată de pe Aleea Castanilor. Sentimentul orăşenesc nu are nici el nimic elitist: el te simte cînd eşti suporter al echipei adverse şi te loveşte în cap cu steagul cînd ţi-e lumea mai dragă. Lumea, dragă? Şi-ăsta e un concept sentimental şi vetust: lumea trebuie detestată şi tocată la coafor, serviciu, în avionul spre Roma. De fapt, sentimentul naţional este că sîntem singuri pe lume. Singur e burtosul care se dă cu ATV-ul pe pîrtie, printre copiii altora, la fel şi puştanul care ascultă manele pe difuzorul exterior al mobilului, în metrou. Ambii sînt nişte sentimentali. Ambii caută trăiri. Specificul naţional e că nu vrei să ai de-a face cu trăirea lor - n-are nimic poetic în ea. Nici măcar Arghezi, care a făcut versuri din mucegai şi noroi, n-ar putea să pună în rime aşa ceva. Poezia sofisticată din interbelic a făcut loc transmisiei sofisticate a maşinii 4x4 cu care urmaşul lui Blaga striveşte corola de minuni a ierbii din parc. Acolo e locul lui de parcare. Boon, asta a fost introducerea. Venim şi la subiect: se face din nou o licitaţie pentru brandul de ţară. Se va face şi-un comitet, pe care vreau să-l scutesc de muncă cu ocazia asta. Brandul de ţară e foarte uşor de făcut, tocmai pentru că ţara e foarte clară. Ce ne distinge pe noi de ceilalţi? Absolut nimic. În istoria lumii, sîntem un fapt divers. Interesant, dar care nu ne spune nimic, nici în legătură cu devenirea rasei umane, nici în legătură cu preţul cărămizilor. Luaţi-ne la sentiment şi ne-aţi luat cu totul. Aşa că brandul e gata. El are verb, că aşa cere manualul, are îndemn, că aşa am simţit eu, are sens, şi anume unic. E şi atrăgător, pentru că aduce cu el promisiunea aceea a echipajului de poliţie oprit pe marginea drumului cu girofarul aprins. Îl vezi de la distanţă şi încetineşti, curios să vezi ce-i: accident? sinucidere? amendă? Şi, cînd ajungi acolo, abia apuci să vezi ceva, că unul dintre tipii în uniformă îţi face semn cu bastonul reflectorizant. Circulaţi, vă rog! Haideţi, nu blocaţi traficul! Nu e nimic de văzut aici, doar de simţit! Ei, cam asta-i România.
