La meciurile de fotbal din Ungaria s-a dat drumul la spectatori. Ne bucurăm?
A, eu sînt înnebunit de fericire! Extazul îmi umple nopţile şi bănuiesc că nu sînt singurul care se perpeleşte pe grătarul sentimentelor încinse de reuşita vecinilor. Totuşi, n-am prins momentul în care Ungaria a devenit un exemplu în problema asta. Ungaria face cam tot după cum o taie capul (acordul corect ar fi cu după cum „îl” taie, că acolo pare că e un singur cap care gîndeşte pentru toţi, de-aia nici nu prea mai au nevoie de presă liber cugetătoare).
Ungaria, în fotbal, e deocamdată povestea perfectă de insucces. Un stat care se îngrijeşte de toată lumea, care intră şi iese în mediul privat după cum pofteşte, a hotărît că i-ar servi interesele să finanţeze fotbalul direct, ceea ce în România e interzis de UE (altfel, nu tocmai un fan al lui V. Orbán, dar astea sînt încurcatele căi ale Doamnei Europa). Rezultatul? Practic nul raportat la efortul depus, admirabil, nu-i vorbă. Ungaria se zbate cam la acelaşi nivel cu noi în privinţa Naţionalei (doar că FRF nu are acces la bani publici), iar în zona cluburilor sîntem peste ei, dat fiind că în ultimii ani mai multe echipe au depăşit faza grupelor unor cupe europene (Astra, FCSB, CFR). De unde rezultă că valoarea de exemplu a fotbalului maghiar atinge culmile abisale ale celei referitoare la exerciţiul democratic. Şi spun asta ca un (fost) mare admirator al naţiei ungare, creatoare de consistente istorie şi cultură (de care profităm de multă vreme).
La fel şi cu spectatorii. Nu e un drum de urmat prin simplu mimetism. Şi nu cred că e un subiect prea popular aici de cînd a crescut iar numărul cazurilor de îmbolnăviri cu coronavirus. La noi, zilnic, infectările sînt de ordinul sutelor, la ei, sub zece, dar au avut zile şi cu un singur caz nou. Bravo lor! Sigur, toate aceste statistici nu au valoarea absolută, depind, ca la vot, de cine numără, în cazul ăsta de cîte teste se fac şi cum. Dar e clar că e o diferenţă netă. De fapt, sîntem foarte diferiţi. Trebuie să convieţuim şi asta ne ocupă deja tot timpul. Să mai şi copiem unii de la alţii în chestiuni perfect neclare ar însemna să urmăm un orb prin ceaţă.
