La frontierele UE

Mai întîi, a apărut Dimensiunea Nordică " o iniţiativă de cooperare a Uniunii Europene cu ţările din nordul spaţiului comun, adică Norvegia, Rusia şi Islanda. Deşi am fost preocupat mereu de teme care aveau o mai puternică legătură cu România, mărturisesc că am păstrat viu un oarecare interes pentru această iniţiativă pe care am urmărit-o, cu admiraţie, de departe. Este cea mai veche iniţiativă de acest gen a Uniunii Europene şi, nu numai de aceea, cea mai de succes. Încă de la prezentarea Dimensiunii Nordice ca proiect al Uniunii, la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, aproape nu a existat nici un Consiliu European la care să nu se adauge valoare, substanţă şi experienţă acestui subiect. Promotorii săi " firesc, ţările din nordul UE " au ştiut mereu să convingă Uniunea de importanţa proiectului, să asigure finanţare şi sprijin politic necesar. Dimensiunea Nordică funcţionează bine pe domenii cît se poate de variate, de la cooperare economică, la securitate civilă şi de la gestiunea frontierelor la protecţia mediului. Sigur, nu trebuie să înţelegem faptul că, prin intermediul Dimensiunii Nordice, UE a reuşit să impună Rusiei un alt ethos politic. Spre deosebire de proiectul similar din Sud, Dimensiunea Nordică nu şi-a propus asemenea obiective enorme. Ci doar asigurarea unei convieţuiri civilizate în spaţiul nordic a actorilor care se întîmplă să fie acolo. Faptul că trei dintre actorii Dimensiunii " adică UE, Norvegia şi Islanda " sînt, în mod natural, promotorii unor valori cultural-politice similare stimulează succesul proiectului. În 2005, UE lansează Parteneriatul Euro-Mediteranean (PEM), mai cunoscut sub numele Procesul Barcelona. Nu are viaţă lungă din multe motive, dar cel mai evident este apariţia în prim-planul liderilor europeni a ambiţiosului Nicolas Sarkozy. Încă în campania electorală pentru prezidenţialele franceze din 2007, Sarkozy a lansat ideea unei Uniuni a statelor mediteraneene. Imediat după victoria electorală, Sarkozy a început lucrul intens la acest proiect, numai că s-a întîlnit cu două opoziţii greu de înlăturat. Prima venea din afara UE. Liga Arabă, relativ mulţumită cu PEM unde era reprezentată prin secretarul ei general, s-a opus pentru că vedea în acest proiect spargerea solidarităţii şi crearea a două spaţii arabe: unul mediteranean, aflat în relaţii privilegiate cu europenii, şi celălalt din afara Meditaranei, ţinut la distanţă. A doua venea chiar din UE. Germania accepta o asemenea idee, numai dacă iau parte la această "Uniune" toate ţările UE şi numai dacă este construită pe bazele Procesului Barcelona, deja existent. Dincolo de ambiţia enormă de a fi el acela care rezolvă conflictul israeliano-palestinian, Sarkozy mai avea un gînd. Dorea ca Uniunea statelor mediteraneene să fie alternativa oferită Turciei în schimbul renunţării acesteia la aderarea la Uniunea Europeană. Aşadar, alături de Liga Arabă şi Germania, din motive diferite, visul lui Sarkozy mai avea un oponent puternic: Turcia. Pe de altă parte, Sarkozy, extrem de abil, a sesizat că Procesul Barcelona se află în dificultate. Scopul său principal, acela de a asigura un climat de pace şi stabilitate în jurul Mediteranei, cu trimitere directă la conflictul israeliano-palestinian, nu a fost atins şi tot mai mulţi participanţi se arătau nemulţumiţi de mersul procesului. Urmărind cu tenacitate realizarea proiectului său, Sarkozy a renunţat public la ideea de a deturna astfel drumul Turciei spre UE şi, mai ales, a acceptat cererile doamnei Merkel, numai să-şi vadă visul cu ochii. Cu aceste piedici înlăturate, pe 13-14 iulie 2008, la Paris (sesizaţi legătura dintre dată şi loc), se lansează Uniunea pentru Mediterana. Nu mai era " aşa cum a vrut Sarkozy " o Uniune a Mediteranei, ci o Uniune pentru Mediterana, cu UE ca membru. Natură pragmatică, Sarkozy a înţeles că obiectivele Uniunii nu trebuie să fie ambiţioase, aşa cum erau cele ale Procesului Barcelona, ci cît mai repede realizabile, căci cele mari se realizează după mai multe împliniri mai mici şi mai punctuale. Astfel au fost asumate următoarele obiective: depoluarea Mediteranei, integrarea rutelor maritime cu cele terestre, protecţia civilă împotriva dezastrelor naturale sau produse de acţiunea omului, un plan mediteranean pentru energie solară (instalarea în jurul Mediteranei a unei reţele imense de panouri solare), o universitate euro-mediteraneană în Slovenia, un plan de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii în spaţiul mediteranean. Apariţia acestei Uniuni pentru Mediterana vorbeşte mai degrabă despre ambiţia unui om: Nicolas Sarkozy. A venit, iată, şi rîndul flancului estic al Uniunii. În mai 2008, Polonia, sprijinită de Suedia, a anunţat oficial proiectul, iar acum cîteva zile, la Praga, Parteneriatul Estic a fost inaugurat oficial. Subiectul acestui Parteneriat este relaţia politică şi economică a UE cu şase foste state sovietice: Belarus, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Au ridicat probleme prezenţa în Parteneriat a Belarusului " o ţară mult prea departe de valorile fundamentale ale UE, dar şi a Ucrainei, care are propriul mecanism de dialog cu UE. S-a ridicat iarăşi întrebarea dacă nu cumva acest Parteneriat este o anticameră a aderării sau, dimpotrivă, o alternativă la aderare. Dacă adunăm toate declaraţiile date de oficiali europeni pe acest subiect constatăm că este şi una, şi alta " situaţie solomonică în care relaţiile externe ale UE s-au aflat deja de multe ori. Pentru România, acest parteneriat are şi avantaje, şi dezavantaje. Avantajul este că oferă un mecanism eficient de dialog cu Ucraina, pe de-o parte, şi cu Moldova, pe de altă parte. Ceva ce nu am putea niciodată obţine în relaţia bilaterală cu Ucraina sau cu această Moldovă descreierată ar putea fi făcut obţinut prin acest parteneriat. Dezavantajul este că alte iniţiative regionale în care România are un profil mai ridicat, precum OCEMN (Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre) sau Forumul Mării Negre, sînt sufocate de acest masiv Parteneriat în care România este mai puţin influentă. Aşadar, UE are acum toate flancurile acoperite, măcar din punct de vedere instituţional. Dar privind toţi aceşti vecini în ochi, mi-e teamă că vorba noastră după care Marea Neagră e cel mai bun vecin al României va avea corespondent la nivel comunitar şi vom auzi curînd, pe culoarele de la Bruxelles, că Atlanticul este cel mai bun vecin al UE.