La ce bun să citesc Cioran?

Cînd, la începutul anului, cineva mi-a spus că se împlineşte secolul Cioran, am zîmbit imediat gîndindu-mă cum anume s-ar putea aniversa aşa ceva. Sigur, instituţiile de cultură execută ritualul ştiut în asemenea ocazii: simpozioane, conferinţe, concursuri de eseuri şi altele asemenea. Primăriile care se simt vizate vor face şi ele ceva. Nu în ultimul rînd, revistele de cultură vor găzdui cu generozitate texte de toate felurile despre Emil Cioran. Dar toate acestea mi se par a fi fatalmente urmărite de o umbră de ridicol, avînd în vedere că cel celebrat credea, de pildă, că renunţarea e singura formă a activităţii umane care nu umileşte. 

Eu am citit primele pagini scrise de Emil Cioran prin 1988, la 19 ani. Era o carte apărută sub titlul Eseuri, autorul de pe copertă era E.M. Cioran, iar traducerea era semnată Modest Morariu. Dacă nu greşesc, cartea apăruse la Editura Cartea Românescă. Cred că volumul mai există şi acum în adîncurile de mult nefrecventate ale bibliotecii mele. Graţie postului Europa Liberă, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, ştiam bine cine este autorul, înainte de a-l citi. Dau aceste repere pentru că, sînt sigur, cazul meu este al unei întregi generaţii. Cioran, citit în vremurile smintite ale ceauşismului decrepit, de un tînăr cam necopt, era un şoc! Stilul, viteza vorbelor, judecata casantă, spectacolul ideii şi al senzaţiei, îndrăzneala elegantă şi parfumul puternic, de crin imperial, al scepticismului din acele pagini m-au uluit şi mi-au stîrnit admiraţia aceea albă şi consistentă de care era în stare la 19 ani.

Imediat după 1989, am făcut parte din generaţia căzută sub seducţia marilor nume interbelice, de care cenzura comunistă lipsise cultura română în sensul ei cel mai larg. Apăreau în avalanşă cărţile care, în mod normal, nu ar fi trebuit să lipsească vreodată de pe rafturile librăriilor noastre, semnate Eliade, Cioran, Ionesco, Noica, Vulcănescu. Într-un fel sau altul, citisem cîte ceva din fiecare înainte de Revoluţie, dar acum citeam cu nesaţ indiscriminat absolut orice apărea sub semnătura lor şi mă îmbibam de o imensă admiraţie nostalgică. Ajunsesem să mă plimb pe străzile Bucureştilor pe care ştiam că trecuseră la vremea lor aceşti autori şi să mă întreb cum arăta strada atunci – ce văzuseră ochii lor? Dintre toţi, Cioran mi-a plăcut cu deosebire. Şocul din 1988 reverbera în continuare. Cele două cărţi ale lui mai altfel decît celelalte – adică Schimbarea la faţă a României şi Exerciţii de admiraţie – m-au bucurat cel mai mult. Celelalte mă cucereau, mai ales, prin virtuozitatea spectaculoasă de a improviza pe aceeaşi temă. Cînd, într-un interviu celebru în epocă, Cioran e întrebat de Gabriel Liiceanu cum de a putut scrie 15 cărţi despre acelaşi lucru, autorul se explică prin obsesie. 

Acum, sînt cu totul altul, după cum cu totul alţii sînt congenerii mei care trăiau frisonul intelectual al primilor ani ’90. Ce-mi rămîne din Cioran? Un singur lucru, important cît viaţa: virtuţile terapeutice ale ideii sinuciderii. Cioran a dat şi el răspunsul său temei care a preocupat întreaga-i generaţie: cum se poate evada de sub tirania istoriei? Şi Eliade, şi Ionesco, şi Noica asumă această problemă, iar răspunsul lor e, în esenţă, solidar, de vreme ce toţi spun că se poate evada de sub tirania istoriei, dar diferit în privinţa căii de fugă care se recomandă. Eliade vorbeşte despre o grotă din Himalaya, Noica – despre cultură, Vulcănescu – despre credinţa creştin-ortodoxă, iar Ionesco – despre rîs, ca reacţie la un Creator care ne-a abandonat în absurd. Cioran propune mînuirea ideii sinuciderii. Ideea că te poţi oricînd sinucide, că stă în puterea ta şi numai a ta să pui capăt oricînd calvarului vieţii zilnice, dacă e bine gestionată, îţi dă tocmai puterea de a suporta o lume fără sens, căzută iremediabil în iluzii dureroase. 

Cuvîntul cel mai adesea folosit despre Cioran este „luciditate“. Sînt oarecum contrariat. Cioran era un iubitor al delirului, un propovăduitor al anatemei, un admirator al ereziei, era, cum singur spunea, un calomniator al universului. Mi-e greu să asociez fervoarei lui Cioran luciditatea, după cum mi-e greu să spun, de pildă, despre Nietzsche că era un lucid. Pe de altă parte, jocul cu ideea sinuciderii este util fiinţei numai în condiţii de maximă luciditate. 

În plus, la orice recitire, indiferent a cîta, textele lui Cioran mustesc de farmec literar, inepuizabil precum mirul din piatra de la Biserica Sfîntului Mormînt. Aşadar, Cioran este o terapie pentru anumite spirite şi o mereu surprinzătoare încîntare pentru orice spirit.  

P.S. Nu pot încheia fără să remarc cît de provocator se închid, în succesiune, centenarele  pentru România. După centenarul Cioran, de anul acesta, urmează centenarul Caragiale, la anul. Totuşi, e frumos pe lume!