La 55 de ani, Mike Tyson continuă să-i bată pe toți cei care-l enervează?
Orice golan a visat măcar o dată în viaţă să ia bătaie de la Tyson. Trofeu mai mare în gaşcă greu găseşti. Tyson e ca regele junglei sau al cartierului, şmecherii se iau de el pentru a-şi face rost de un pumn şi un strop de faimă. Visul adevărat e că l-ar putea chiar pune la podea pe bătăuşul fost boxer. Într-o zi se va întîmpla şi asta. Dar n-a fost ziua în care numitul Melvin George Townsend s-a nimerit în scaunul din spatele lui Tyson într-un avion. Tînărul era, la drept vorbind, un client în aşteptarea caftelii. Deja condamnat de două ori pentru (se spune) fraudă, furt calificat, jaf etc., Townsend tocmai ieşise la lumină după 15 luni de stat prin locuri umbroase. Bun prilej pentru a-şi exersa mîna, la figurat, şi faţa, la propriu. Faza e clasică. Excitat de apropierea de „blîndul” Mike, s-a tot dat pe lîngă celebrul pasager (în timp ce un amic îl filma, fireşte) pînă cînd acesta, enervat de întreaga punere în scenă, l-a somat să înceteze. Ei bine, cînd un fost campion mondial al mai multor versiuni, poreclit şi „Cel mai rău om de pe planetă”, îţi spune să te potoleşti într-un spaţiu în care nu poţi scăpa cu fuga, ori o faci, ori o iei. Tyson, care e, altfel, binişor dus cu pluta, a făcut atîtea tîmpenii în viaţa lui, de la închisoare pentru viol pînă la muşcat din urechea adversarului în ring, încît nu-i mai pasă de una în plus. Aşa că i-a îndesat degrabă cîţiva pumni. Toată lumea a fost fericită. Tînărul zurliu a scăpat doar cu cîteva urme repede expuse filmării spre gloria veşnică, Mike s-a răcorit, iar noi avem despre ce bîrfi. Aleluia! Nimeni n-are aripi de înger şi nici coarne de drac în povestea asta. Cinstit vorbind, în adîncul sufletului nostru negru am fi vrut să beneficiem de vînjoasa companie a unui Tyson atunci cînd unii certaţi cu bunul-simţ îşi apropriază locul acela îngust al unui avion poluîndu-l fonic, comportamental sau odorant. Ca atunci cînd mai mulţi juni ai naţionalei de fotbal tineret a României au pus pe jar călătorii unui zbor prin glume de subsol, ori cînd un antrenor de handbal bine înmiresmat, aşezat pe un loc în spatele meu, se deda la bancuri fizice. Puţin a lipsit să acţionez ca Mike. Ceea ce, cunoscîndu-mă, e greu de imaginat. Dar momentul de dorinţă maximă a unei acţiuni punitive s-a întîmplat într-un avion de München cu escală la Sibiu. O doamnă bine s-a urcat şi, imediat după decolare, am simţit undele olfactive ale unui aliment strămoşesc. N-am vrut să cred că era ceea ce era, aşa că m-am întors încet, ca în filme, şi – da, da! – doamna îşi ungea tacticos zacuscă pe o felie de pîine, dintr-un borcan dosit în poşetă. Unde eşti tu, Tyson Doamne? Doar ca să te fi întors şi să rînjeşti la ea cu tot aurul din gură. Atît.
