Kosovo şi imbecilii

În şedinţa de luni, Rusia a respins vehement proiectul de rezoluţie ONU privind statutul provinciei Kosovo: acordarea unei independenţe supervizate de organismele internaţionale, în timp ce, formal, ar rămîne o parte a Serbiei. Vitalii Ciurkin, ambasadorul Rusiei, a spus că nu poate fi de acord cu o rezoluţie care nu defineşte clar rolul Consiliului de Securitate, nu garantează dreptul refugiaţilor de a se reîntoarce la casele lor părăsite, argumentul de bază fiind că provizoratul asigurat de administraţia ONU, începînd din 1999, nu a reuşit să stabilească un compromis acceptabil pentru ambele părţi. Ca şi în conflictul din Orientul Mijlociu, cu cît se discută mai mult şi cu cît trece mai mult timp, situaţia se înrăutăţeşte. Viaţa nesocoteşte formulele diplomatice nesigure şi se refugiază în vechile certitudini ale fanatismului şi violenţei. Pentru sîrbi, Kosovo este simbolul inalienabil al identităţii lor şi nici un partid politic nu şi-a asumat deschis începerea tratativelor pentru declararea independenţei acestei regiuni. Independenţa pentru Kosovo va fi resimţită de sîrbi ca o pedeapsă colectivă, ca şi cum tot poporul ar trebui să plătească pentru crimele lui Slobodan Miloşevici; popor care se simte deja pedepsit prin bombardamentele NATO şi sancţiunile economice. Pentru albanezi, 90% din populaţia regiunii, ideea unui stat comun cu legături oricît de slabe este în afara oricărei discuţii. 10.000 de oameni au murit în timpul războiului, un milion au fost nevoiţi să fugă de la casele lor. Diplomatul finlandez Martti Ahtisaari, însărcinat cu redactarea statutului final al regiunii, a stat sute de ore în şedinţe cu negociatorii ambelor părţi şi a redactat reglementări sofisticate unde cuvintele independenţă şi autonomie sînt evitate, în timp ce sînt descrise caracteristicile lor. Aşa a apărut noţiunea de "independenţă supravegheată", ceea ce e o contradicţie în termeni, sperînd totuşi ca în acest fel să se ajungă la o soluţie durabilă. Ahtisaari ştia mai bine decît viitorii cititori ai raportului său cît de fragilă este propunerea, aşa că, sătul de explicaţii, le-a spus la un moment dat reporterilor: "Vă rog să mă scuzaţi, ştiu că am aerul unui imbecil, dar pentru asta sînt plătit". Cîteva exemple din prevederile raportului: "simbolurile de stat trebuie să fie multietnice şi reprezentative pentru toate grupele etnice din Kosovo", ceea ce ducea la un imn în ambele limbi, două versuri în limba sîrbă, două - în albaneză. Cu limba albaneză apar tot felul de probleme, pentru că revista culturală Java de la Pristina subliniază că limba scrisă şi vorbită la Kosovo e diferită de cea folosită la Tirana, capitala Albaniei, unde fostul dictator Enver Hodja a impus ca limbă oficială un dialect vorbit în sudul ţării (unde se născuse el), în detrimentul limbii vorbite în restul ţării şi în Kosovo. Probleme şi mai complicate apar odată cu formarea unei echipe naţionale de fotbal, pentru că vedetele kosovare sînt în echipa naţională a Albaniei. Vor reveni în echipa unei ţări cu independenţă supravegheată? Exprimate în jargonul diplomatic, problemele par străine de viaţa oamenilor, dar ele ajung în fiecare sufragerie şi soluţiile ridicole le înlătură pe cele care ar putea fi raţionale. La impasul diplomatic contribuie realitatea din regiune. Reveniţi din Pristina, reporterii descriu decoruri şi nu viaţă, agitaţia de pe străzi pare a fi asigurată de o figuraţie mediocru plătită şi nu de persoane cu identitate precisă: "Pristina este o aglomeraţie bastardă, ivită din iubirea nelegitimă dintre un oraş modern şi un sat de cîmpie. Putea fi foarte bine un prosper oraş turcesc pierdut în deşertul Anatoliei. La fiecare colţ de stradă, Orientul e amestecat cu Occidentul. Restaurante fast-food arborează culorile Coca-Cola, dar mîncarea este tradiţională" (Jutarnji List - Zagreb). Dar, pînă ajung la restaurant, oamenii au nevoie de un serviciu plătit. Or, şomajul în rîndul albanezilor atinge cifre mult peste media europeană, iar în populaţia sîrbă este de peste 40%. Joaca de-a imnul în două limbi şi steagul atît de pestriţ încît să cuprindă toate simbolurile nu asigură conştiinţa naţională şi, în căutarea ei, "nu este exclus ca această căutare haotică a rădăcinilor să ajungă la conservatorism sau, ferească Dumnezeu!, la fundamentalismul islamic". Un stat islamic în Balcani, iată o perspectivă inedită pentru diplomaţia occidentală. Şi perspectiva nu e formulată de un politician, ci de un cîntăreţ de rap, Arianit Palaj, probabil un mai bun cunoscător a stării de spirit a populaţiei decît Martti Ahtisaari. El nu e plătit ca să fie imbecil.