Kilu' de literatură
de ce, într-o lume fără repere, standardele fizice ar trebui puse la treabă Nu trageţi în reporter! Mă predau şi spun tot: eu am fost cu ideea de a cîntări cărţile, criticată în Dilema veche trecută. Dacă vă mai aduceţi aminte, reporterul de la Observator a făcut un experiment simplu: a stabilit, cu oarecare certitudine, cît costă kilul de carte luat de la tîrg. Ideea era simplă şi (hai că mă laud!) postmodernă: să dăm figuranţilor cu bani, băieţi de Dorobanţi, un reper financiar, în lipsa oricărui altul. Unul pe care pot să-l înţeleagă. Unul care îi poate face să iubească literatura, din acelaşi motiv pentru care iubesc gipanul: pentru că e scumpă. Probabil că ironia a scăpat multora. Poate şi pentru că ne place să ne închipuim că ştiri la televizor fac doar idioţii, în vreme ce oamenii... mă înţelegi, inteligenţi, se ocupă cu chestii mai serioase şi mai cu ştaif. Totuşi am decis să nu pun la suflet şi să merg mai departe cu aplicaţiile sistemului metric, în nădejdea că le voi şi putea patenta într-o bună zi. Iată şi primele propuneri: Metru' de poezie . Ştim cu toţii că poezia nu se vinde neam, în schimb berea la metru de la Becker Brau are fanii ei de fiecare seară. Metrul de poezie ar urma să se comercializeze în magazinele de electrice şi obiecte de uz casnic, în genul Bricostore. Pentru început n-aş face diferenţe între autori şi aş propune un preţ fix, neapărat cu mulţi 9 în coadă. Evident, poezia asta ar urma să fie imprimată pe ceva util, cum ar fi cablul TV (de la priză pînă la aparat) sau mocheta de pe hol (de la toaletă la bucătărie). Artiştii sînt liberi să se adapteze, în creaţia lor, suportului fizic, inclusiv culorii lui. Arta trebuie să aibă totuşi o bază în viaţă, ce mama naibii! Joule-ul de emoţie . OK, emoţia nu se măsoară în jouli, dar n-am găsit nimic apropiat. Aş folosi această unitate de măsură pentru cinematografia românească, aflată în acest moment în căutarea unui motiv serios pentru care să rezistăm în sală după ce se termină floricelele. Joule-ul de emoţie ar trebui să se vîndă la pachet cu gigacaloria, la aceleaşi unităţi ale RADET şi să se livreze la calorifer - pentru că la televizor am încercat şi nu merge! Iar restanţierii la plata lui ar trebui pedepsiţi cu filme americane în fiecare seară, pînă vin cu dovada emoţiei de acasă. Mili-watt-ul de interes . Această unitate de măsură e rezervată emisiunilor culturale şi se declină de asemenea în micro-watt şi nano-watt. Ea măsoară cu sinceritate (inutilă altminteri) efectul public pe care îl are prezentarea unui eveniment cultural în media. De fapt, în acea media lipsită de noroc, al cărei şef răspunde la telefon cînd sună un prieten din liceu şi îl roagă să trimită o cameră să-i filmeze vernisajul. Secunda de lectură. E o unitate de măsură tinerească, hip, cool, ultra. Ea măsoară timpul tot mai scurt petrecut cu o foaie tipărită în mînă, în intervalul în care nu sună nimeni şi nu vine nici un mesaj pe messenger... Dar să mă întorc la tîrgul de carte. Cam 85% din publicul lui a fost şi anul trecut. Şi-o să vină şi la anul - pentru că deja literatura s-a retras într-o societate simbiotică autori-cititori , suficientă sieşi. Cum s-ar zice, ne citim şi ne scriem între noi, tot aşa cum se înmulţesc eschimoşii. Asta duce la probleme genetice: cărţile ies tot mai firave la tiraj şi mai greu de înţeles din afara comunităţii... Alternativa e însă şi mai tristă: ce să cerem în librării, realism capitalist? Sau Colecţia de Locuri Comune 2006, de efect garantat în viaţa publică şi la televizor? De fapt, cărţile sînt teritorii întinse, pe care haita cititorilor aleargă disciplinată în faţa Masculului Alfa, Autorul. Din cînd în cînd el se întoarce şi-i miroase. Îi latră, îi muşcă în joacă, îi face să creadă că se gîndeşte la ei şi la prada cu care să le umple burţile. Adevărul ţine însă de condiţia noastră de mamifere: cineva trebuie să domine, altcineva să se supună. Scriu, deci stăpînesc. Nu pot să scriu şi scot cartea de credit. Sau camera de filmat , îmi şopteşte cineva din redacţie. Uite, ştii ce? Bine că sînteţi voi deştepţi...
