Justiţie degeaba?
Prin modificarea legii răspunderii ministeriale se vede încă o dată - dacă mai era nevoie - imensa prăpastie dintre cele două Palate. Măsura executivului a fost înfierată de şeful statului, ministrul Justiţiei i-a răspuns imediat ş.a.m.d. Care este însă problema? Guvernul schimbă componenţa comisiei prezidenţiale speciale care dădea undă verde începerii urmăririi penale pentru miniştri. Pe fond, demersul pare îndreptăţit, deoarece noii membri ai comisiei vor fi judecători, numiţi de CSM, şi nu jurişti, cum era pînă acum. Se presupune deci că gradul lor de competenţă ar fi mai mare. În plus, în principiu, sînt independenţi, fiind numiţi de puterea judecătoarească, nu de cea executivă. În acelaşi timp, măsura vine ca un colac de salvare pentru cîţiva dintre miniştrii actualului cabinet, deasupra cărora atîrnă sabia lui Damocles a suspendării, în urma unor anchete ale DNA. Cel puţin 30 de zile, pînă la formarea noii comisii, Tudor Chiuariu, Paul Păcuraru şi, mai nou, Decebal Traian Remeş nu vor fi deranjaţi. Contestatarii măsurii acuză Guvernul că schimbă regulile în timpul jocului ceea ce, cu siguranţă, nu este "fair". Dar ce face DNA-ul este "fair"? - răspund cei interesaţi. Şi, într-adevăr, ultimele acţiuni ale DNA-ului dau impresia că există cel puţin o parte de interes politic în demersurile sale: miniştrii liberali sînt cercetaţi cu predilecţie, iar ministrul Justiţiei a aflat că este în vizorul DNA tocmai cînd se afla într-o reuniune la Bruxelles. Mai mare publicitate pentru felul (bun?, prost?) în care funcţionează justiţia română nici nu se putea face. În puternicul zgomot de fond produs de huruiala "dosarelor" este greu de spus cine are dreptate. Preşedintele, care susţine DNA-ul? Premierul, care îi reproşează că se folosea de Comisia prezidenţială (şi de DNA) pentru a-i vîna pe miniştrii liberali? DNA-ul, care spune că tot ce face este în interesul justiţiei? Pe de altă parte, nu trebuie să fim naivi: în toate ţările în care au fost demarate "acţiuni-de-luptă-împotriva-corupţiei", atmosfera nu a fost una destinsă. Cînd stînga spaniolă a înfiinţat Parchetul Anticorupţie în 1995, a fost acuzată de dreapta că o face numai şi numai pentru a-i ancheta pe politicienii partidului popular. Acţiunea Parchetului Anticorupţie a fost contestată chiar de unii magistraţi spanioli, care se plîngeau că se concentrează prea multă putere în mîinile unei singure instituţii. În Italia, fostul prim-ministru, Silvio Berlusconi, cercetat în nu mai puţin de 10 dosare de corupţie, îi acuza pe judecători că sînt "deranjaţi mintal şi diferiţi antropologic de restul rasei umane". Declaraţia datează de cînd Berlusconi era prim-ministru! În perioada în care conducea cabinetul, Berlusconi a impus adoptarea mai multor legi prin care se întîrziau (sau chiar se anulau) unele procese în care era implicat. În Franţa, judecătorii au lăsat să filtreze deseori informaţii în presă pentru a atrage opinia publică de partea lor. Oameni politici vizaţi de anchete au denunţat "republica judecătorilor". În altă ordine de idei, cutuma franceză impune unui ministru, implicat într-un dosar penal, să se autosuspende. În România, observăm aceleaşi ingrediente: acuzaţii de manipulare politică, reproşuri la adresa procurorilor anticorupţie, "scăpări" din dosare într-o "anumită parte a presei". În ţările citate, după mai bine de un deceniu de luptă anticorupţie, rezultatele sînt amestecate: multe anchete începute, (relativ) puţine condamnări. Problemele justiţiei române nu vor fi rezolvate însă numai prin anchetarea şi chiar condamnarea unor demnitari. Ele sînt mult mai profunde şi ţin de sistem. Cîteva exemple: slaba pregătire a tinerilor absolvenţi de Drept (din cele 240 de posturi scoase la concurs în acest an la Institutul Naţional al Magistraturii, numai 170 au fost ocupate, deşi au fost 2400 de candidaţi), numărul scăzut de judecători şi procurori, sufocarea judecătoriilor cu dosare al căror număr depăşeşte de cîteva ori media europeană, termene depăşite pentru adoptarea principalelor coduri de procedură penală şi civilă etc. Mai mult, chiar decizii bune, cum ar fi distribuirea aleatorie a dosarelor, au efecte perverse: astfel, un judecător căruia îi pică în braţe 20 de volume despre o reţea de crimă organizată trebuie să lucreze, în acelaşi timp, şi la zecile de procese pe care le avea deja în portofoliu; cu alte cuvinte, nu se ţine cont de complexitatea cauzelor. Pe tot acest fond, desele scandaluri care zguduie sistemul judiciar duc la disoluţia autorităţii justiţiei, ceea ce, pe termen lung, e mai grav decît schimburile înfierbîntate de replici între doi politicieni.
