Jurnalista, preşedintele şi tratatele

Oamenii politici nu iubesc presa. De multe ori sînt deranjaţi de relatări, de tonul jurnaliştilor, de felul cum sună cîte o interpelare. Pentru politicieni, ziariştii au un spirit critic prea pronunţat, utilizat cînd nu trebuie, sînt chiţibuşari, caută probleme acolo unde nu există, prezintă întotdeauna doar partea goală a paharului, uitînd să vorbească despre realizări etc. Oamenii politici au însă nevoie de presă. Ca urmare, încearcă să se folosească de ea cît mai bine. Îşi aleg consilieri de comunicare, organizează conferinţe de presă cînd au ceva "pozitiv" de spus, sînt fericiţi dacă, înainte de un interviu, ziarisul le trimite întrebările şi sînt şi mai fericiţi dacă, înainte de publicarea interviului, îşi pot arunca ochii pe el pentru o ultimă corectură. Supuşi în permanenţă criticii jurnaliştilor, oamenii politici răspund cîteodată pe un ton inadecvat. Preşedintele Consiliului de Miniştri italian, Silvio Berlusconi, i-a zîmbit unei ziariste care îi pusese o întrebare incomodă: "Doamnă, ca ziaristă nu cîştigaţi mult. Mai bine vă prezint eu pe cineva cu bani". Unei alte jurnaliste care îl întrebase despre prietenia lui cu Vladimir Putin i-a făcut semn că o împuşcă ("nu mai ştiţi de glumă?" - a spus mai tîrziu). Dincolo de Alpi, în Franţa, Nicolas Sarkozy s-a arătat mirat ca "un om atît de inteligent să spună o prostie atît de mare", atunci cînd Laurent Joffrin, redactorul-şef de la Libération, l-a întrebat dacă Franţa nu a devenit o "monarhie electivă" din cauza puterii de care dispune preşedintele. George Bush a taxat un jurnalist de "tîmpit", neştiind că microfonul îi rămăsese deschis, preşedintele ceh Vaclav Klaus şi-a exprimat în cîteva rînduri dispreţul faţă de ziarişti, incidente au loc cîteodată şi în ţări cu veche tradiţie democratică. Prin recentul derapaj de la Bruxelles, preşedintele român se înscrie astfel pe o listă cu politicieni cunoscuţi. Traian Băsescu i-a replicat corespondentei RFI la Bruxelles, Mihaela Gherghişan, faptul că nu a avut un "minimum de inteligenţă" atunci cînd i-a adresat o întrebare referitoare la posibilitatea ca, începînd cu 2009, în Comisia Europeană să nu mai existe şi un comisar român. Răspunsul său ar fi fost interesant, pentru că întrebarea era pertinentă, tonul era just, iar contextul potrivit. Unde altundeva decît la Bruxelles poţi pune o întrebare despre raportul dintre România şi o instituţie europeană? Reacţia preşedintelui a fost deci surprinzătoare. La fel de surprinzătoare a fost reacţia unor jurnalişti care i-au reproşat apoi colegei mele că a încurcat merele cu perele, adică Tratatul de la Nisa cu cel de la Lisabona. Ei au cauţionat astfel gestul preşedintelui şi au aruncat o lumină proastă asupra jurnalistei, care nu s-ar fi documentat înainte de a pune întrebarea. Nu este aşa, iar un jurnalist respectabil putea să facă un lucru simplu: să consulte cele două tratate înainte de a scrie. În clipa de faţă, Europa funcţionează în baza Tratatului de la Nisa, adoptat în 2001 sub preşedinţie franceză. Semnat în grabă, tratatul are o serie întreagă de neajunsuri şi neclarităţi. În articolul privind extinderea se scrie că în prima Comisie de după aderarea celui de-al 27-lea membru la UE, numărul comisarilor va fi restrîns, fără să spună însă la cîţi membri. Prima Comisie de după aderarea celui de-al 27-lea membru la UE va începe să funcţioneze în vara anului viitor, după alegerile europene. Tratatul de la Lisabona, atent elaborat, spune însă că de-abia din 2014 numărul comisarilor va scădea la două treimi din numărul actual şi că va exista o rotaţie pe principii egale între state la numirea comisarilor. Problema acum intervine. Din cauza respingerii Tratatului de la Lisabona de către irlandezi, Europa funcţionează încă în baza Tratatului de la Nisa (e suficient un vot împotrivă, pentru ca Tratatul să fie respins la nivelul întregii Europe). Dacă irlandezii nu se răzgîndesc (un nou referendum?), e posibil ca Europa să folosească Tratatul de la Nisa şi în 2009. În aceste condiţii, încă de anul viitor (şi nu din 2014), numărul comisarilor ar putea scădea, ceea ce înseamnă că unele ţări nu vor mai avea comisar. Va fi şi România printre ele? Ce face pentru a evita această situaţie? Aceasta era întrebarea pusă preşedintelui, o întrebare care fusese pusă în aceleaşi zile şi altor şefi de stat şi de guvern. Preşedintele român a decis să răspundă zeflemitor, iar unii jurnalişti nu s-au documentat înainte de a scrie despre incident. Din păcate.